Mochi – desertul japonez tradițional care a cucerit lumea
Mochi este unul dintre cele mai emblematice deserturi japoneze, simplu ca ingrediente, dar special prin textură și simbolistică.
De la turtele albe servite la ceremoniile de Anul Nou, până la celebrele bile de înghețată învelite în mochi, acest preparat a reușit să cucerească lumea întreagă. Cum se prepară mochi.
Ce este mochi
Mochi este un desert tradițional japonez. Acesta este, de fapt, o prăjitură de orez cu o textură foarte specială: este moale, elastică și lipicioasă. Se obține prin pisarea orezului glutinos (un tip de orez japonez cu bob scurt, care are mult amidon) până când devine o pastă maleabilă. Apoi, această pastă este modelată în forme mici, de obicei biluțe sau turte.
Gustul de mochi simplu este unul neutru, ușor dulceag, similar cu cel al orezului. De aceea, de multe ori este combinat cu umpluturi dulci sau diverse condimente ca să i se dea mai multă savoare. Deși vine din Japonia, mochi a devenit foarte iubit în întreaga lume în ultimii ani. Mulți oameni l-au descoperit prin variante moderne, cum ar fi celebrul mochi cu înghețată, care sunt niște globuri mici de înghețată învelite într-un strat subțire de mochi. Acestea se găsesc acum în magazine de pretutindeni, scrie Thejapanmedia.com.
În țările din vest, mochi este văzut în special ca un dulce exotic, de exemplu, prăjiturelele numite daifuku, umplute cu pastă de fasole dulce sau cu fructe, sau varianta cu înghețată. Totuși, în Japonia, mochi-ul tradițional este adesea consumat simplu, o turtă albă de orez fără umplutură, fiind un simbol important servit mai ales în timpul Anului Nou. Astăzi, mochi se găsește în multe forme și a devenit un simbol al bucătăriei japoneze apreciat la nivel global.
Ingrediente tradiționale
Ingredientul de bază al mochi-ului este orezul glutinos, numit în japoneză mochigome. Acesta este un tip de orez cu bob scurt, care este foarte bogat în amidon și devine foarte lipicios când este gătit.
Pentru preparare, boabele de orez sunt mai întâi lăsate în apă, apoi fierte la abur și, în final, zdrobite până se obține o pastă fină și omogenă. În rețeta tradițională, pe lângă orez și apă, se mai adaugă adesea o cantitate mică de zahăr (mai ales pentru variantele dulci). De asemenea, se folosește amidon (de porumb sau cartofi) pentru a pudra suprafața de lucru, astfel încât aluatul să nu se lipească de mâini sau de masă în timpul modelării.
Deși nu fac parte din aluatul de bază, umpluturile sunt foarte importante, deoarece multe deserturi folosesc mochi-ul ca un înveliș pentru diverse creme sau paste dulci. Cea mai tradițională umplutură este pasta dulce de fasole roșie azuki, numită anko. Mochi-ul umplut cu anko este o specialitate japoneză clasică. De exemplu, prăjitura daifuku este umplută cu această pastă dulce de fasole.
Există și variante mai noi, cu umpluturi moderne, cum ar fi fructe proaspete (cum ar fi ichigo daifuku, care este mochi umplut cu o căpșună întreagă și pastă de fasole) sau înghețată (cazul celebrului mochi cu înghețată). Indiferent de ce se pune la interior, rețeta de bază a mochi-ului rămâne foarte simplă: orez lipicios și apă, la care se pot adăuga zahăr, arome sau coloranți naturali.
Istoria mochi-ului
Mochi are o istorie lungă, strâns legată de modul în care se cultiva orezul în Japonia. Arheologii au descoperit dovezi că era preparat în insulele japoneze încă din secolul al VI-lea (perioada Kofun), de când au apărut primele aparate de gătit orezul la abur în case. În folclorul japonez, o legendă din secolul al VIII-lea arată că acest aliment era considerat sacru: se spune că un mochi pregătit de un om bogat a prins viață, s-a transformat într-o pasăre albă și i-a distrus recoltele. Acest lucru era văzut ca un semn de mânie divină.
În perioada clasică Heian (794–1185), mochi era nelipsit de la ceremoniile importante ale nobilimii. Când se năștea un copil, se atingea gura bebelușului cu mochi (în jurul vârstei de 50 de zile) pentru a-i aduce noroc. De asemenea, la câteva zile după nuntă, mirii gustau împreună din mochi ca simbol al prosperității în căsnicie.
Tot în epoca Heian, mochi-ul era menționat ca o delicatesă servită la ospețele de Anul Nou ale curții imperiale. Se credea că elasticitatea sa simbolizează longevitatea (o viață lungă), iar consistența sa fermă dă forță și vitalitate.
Obiceiul de a oferi kagami mochi (sau mochi-ul "oglindă") de Anul Nou a apărut mai târziu, în perioada samurailor (secolele XIV–XVI). Samuraii pregăteau două turte rotunde de mochi, de mărimi diferite, pe care le așezau una peste alta și le decorau cu un fruct citric. Acest aranjament era pus în casă ca ofrandă pentru zei și strămoși, în speranța unui an nou plin de belșug.
După ce se terminau sărbătorile, aceste mochi-uri erau consumate într-un ritual numit kagami biraki ("deschiderea oglinzii"). Ele nu erau tăiate (pentru a nu "tăia" norocul), ci erau sfărâmate cu un ciocan de lemn și apoi împărțite familiei.
De-a lungul timpului, mochi a evoluat de la a fi o delicatesă scumpă, rezervată celor bogați, la un aliment consumat de toate categoriile sociale. Odată cu modernizarea agriculturii și cu prețul mai mic al zahărului, au apărut și variantele dulci, mai populare. Astăzi, mochi rămâne esențial la sărbătorile tradiționale (în special de Anul Nou), dar este și o gustare pe care o poți găsi oricând, de la cofetării până la supermarketuri.
Semnificație culturală
Mochi are un loc foarte important în cultura japoneză, fiind considerat nu doar un desert, ci și un simbol spiritual. În trecut, i se dădea o aură sacră, crezându-se că mochi adăpostește o prezență divină și că aduce sănătate și noroc celor care îl mănâncă.
Chiar și astăzi, mochi rămâne esențial în multe tradiții, mai ales de Anul Nou. Așezarea mochi-ului numit kagami mochi pe altar simbolizează dorința de prosperitate pentru anul care vine. Apoi, împărțirea lui în familie la ritualul kagami biraki (deschiderea mochi-ului) marchează un început fericit și unitate.
La Hinamatsuri (Ziua Fetelor, pe 3 martie) se oferă hishi mochi, care este un mochi făcut în straturi colorate (alb-roz-verde), ca urare de sănătate pentru fete.
De Kodomo no Hi (Ziua Copiilor, pe 5 mai) se mănâncă kashiwa mochi, un mochi umplut, învelit într-o frunză de stejar, simbol al continuității familiei.
În plus, la echinocțiul de primăvară și de toamnă, familiile pregătesc ohagi (numite și botamochi). Acestea sunt bile de orez glutinos cu pastă dulce de fasole, folosite ca ofrandă în ritualurile budiste prin care sunt comemorați strămoșii.
Inclusiv modul tradițional de a pregăti mochi (ceremonia numită mochitsuki) are o semnificație culturală specială: oamenii se adună în comunitățile locale la sfârșitul anului pentru a bate orezul împreună.
Tipuri de mochi
În Japonia, există multe feluri de mochi, de la deserturile clasice, vechi, până la cele mai noi invenții. Iată câteva dintre cele mai populare tipuri pe care le poți întâlni:
Daifuku
Acesta este o prăjitură rotundă, făcută din mochi moale, care are la interior o umplutură de pastă dulce de fasole azuki (anko). Numele daifuku înseamnă în traducere „mare noroc”, deoarece se credea că aduce noroc celui care îl mănâncă. Există și variații delicioase, cum ar fi ichigo daifuku, care ascunde o căpșună proaspătă alături de anko și este foarte popular primăvara.
Hanabira Mochi
Acest mochi este un desert delicat, legat de Anul Nou, și este servit în mod tradițional la prima ceremonie a ceaiului din an. Hanabira înseamnă „petală de floare”, iar acest dulce are o formă de petală albă, ușor translucidă, pliată. În interior are o umplutură specială: o fâșie lungă de rădăcină de brusture confiat (gobo) și pastă dulce de fasole roșie. Umplutura se vede ușor prin aluatul subțire. Hanabira mochi este văzut ca un simbol al purității și al norocului la începutul anului.
Yomogi Mochi (Kusa Mochi)
Această specialitate este tipică primăverii. Este un mochi aromatizat cu frunze de yomogi (o plantă japoneză numită și mugwort). Aceste frunze dau aluatului o culoare verde și un parfum subtil de plantă. (Kusa mochi înseamnă „mochi de iarbă”.) De obicei, și acest mochi este umplut cu pastă dulce de fasole roșie și este consumat în sezonul când apar verdețurile de primăvară.
Mochi cu înghețată
Aceasta este o invenție modernă care a cucerit rapid lumea. În acest desert, o biluță de înghețată cremoasă este învelită într-un strat subțire de mochi. Mochi cu înghețată a devenit cunoscut în anii '90 (mai întâi în SUA) și s-a transformat într-un fenomen global. Îl găsești acum în foarte multe arome, de la ceai verde, la ciocolată sau mango, combinând textura elastică a mochi-ului cu răcoarea înghețatei.
Cum se prepară mochi acasă
Metoda tradițională de a face mochi, numită mochitsuki, este spectaculoasă, dar necesită mult efort. În mod clasic, sunt trei pași principali:
Orezul glutinos se înmoaie în apă câteva ore, apoi este gătit la abur.
Boabele fierbinți sunt puse într-un vas adânc (usu) și zdrobite cu putere, folosind un ciocan greu de lemn (kine). Două persoane lucrează împreună, lovind și întorcând aluatul în ritm, până când orezul devine o pastă elastică. Pasta obținută se împarte și se modelează în biluțe sau turte, scrie Foodnetwork.co.uk.
Acest procedeu tradițional se mai practică și azi la unele temple sau în sate, de obicei înainte de Anul Nou, dar este rar întâlnit în casele moderne din cauza efortului mare.
Metoda modernă
Metoda modernă este mult mai simplă și folosește făină de orez glutinos (mochiko), cumpărată din magazin, în loc de orez întreg. Făina se amestecă doar cu apă și, opțional, cu puțin zahăr. Apoi, se gătește la cald până când amestecul devine o compoziție lipicioasă și densă.
Poți fierbe amestecul la foc mic, pe aragaz, amestecând mereu, sau poți folosi cuptorul cu microunde. La microunde, se încălzește în reprize scurte (1-2 minute), amestecând de fiecare dată, până când aluatul arată vâscos și translucid.
La final, aluatul fierbinte de mochi este pus pe o suprafață presărată cu mult amidon (pentru a nu se lipi). Se lasă puțin să se răcească, se taie în bucăți și se modelează cum vrei.
Rețetă simplă de mochi făcut la microunde
Iată o rețetă simplă de mochi dulce pe care o poți încerca acasă:
· Într-un bol care rezistă la căldură, combină o cană de făină de orez glutinos (aproximativ 160 de grame) cu o cană de apă (240 de mililitri) și patru linguri de zahăr. Amestecă bine, până când dispar toate cocoloașele.
· Acoperă bolul ușor și pune-l la cuptorul cu microunde la putere mare, pentru aproximativ două minute. Scoate bolul (cu grijă, va fi fierbinte!) și amestecă rapid. Mai pune-l la microunde încă unul-două minute, până când compoziția devine foarte groasă și lipicioasă. (Dacă folosești aragazul, gătește amestecul la foc mic timp de aproximativ 10 minute, amestecând mereu, până se îngroașă.)
· Presară mult amidon pe o tavă sau pe blatul de lucru. Toarnă aluatul fierbinte pe suprafața pudrată și mai presară puțin amidon deasupra. Cu mâinile date cu amidon, întinde repede aluatul într-o foaie groasă de circa un centimetru. Taie-l sau rupe-l în bucăți și modelează bile sau discuri. Dacă vrei să faci mochi umplut (tip daifuku), aplatizează o bilă de aluat, pune în centru o linguriță de umplutură dulce (pastă de fasole, ciocolată etc.), apoi adună marginile și formează o bilă umplută.
Cum se mănâncă mochi
Felul în care servești și consumi mochi influențează mult experiența. Mochi-ul proaspăt, abia făcut și încă moale, este ideal de savurat la temperatura camerei sau ușor cald. Pe măsură ce se răcește, el devine dens și tare, dar își poate recăpăta textura moale prin încălzire.
În Japonia, după Anul Nou, bucățile de mochi rămase se prăjesc puțin pe plită sau la cuptor. Astfel, devin crocante la exterior și moi în interior. Apoi, sunt servite cu sos dulce de soia și alge nori, o gustare numită isobe yaki. Mochi este consumat frecvent și în supe: în supa tradițională de Anul Nou (ozoni, o supă cu legume) sau într-un desert cald numit oshiruko (o supă dulce de fasole azuki cu bucățele de mochi). Prin fierbere sau coacere, mochi-ul care s-a întărit redevine elastic și bun de mâncat.
Multe dulciuri pe bază de mochi, cum ar fi daifuku, se servesc la temperatura camerei, întotdeauna alături de ceai verde. Un ceai cald, de preferat fără zahăr (cum ar fi ceaiul verde simplu sau matcha), completează dulceața mochi-ului și ajută la înghițire, făcând experiența mai echilibrată. În cultura japoneză, aceste deserturi se numesc wagashi (dulciuri tradiționale) și sunt servite întotdeauna împreună cu ceaiul.
Prăjiturile mochi se servesc separat, pe farfurioare mici. De obicei, se folosesc bețișoare speciale sau scobitori pentru a le putea mânca pe îndelete. Respectând aceste sfaturi, te poți bucura în siguranță de mochi, savurând textura lui unică, gustul fin de orez și umpluturile dulci.
