Ochii lui Talka Sada sunt obosiți, iar ridurile de pe chip îi trădează îngrijorarea. Îl dor călcâiele după zile întregi petrecute pe drum, străbătând pe jos distanțe lungi prin munții Nepalului. Este flămând și furios, iar starea lui oscilează între speranță și neputință. Un singur lucru îl ține însă în mișcare: căutarea disperată a fiului său, relatează publicația Al Jazeera.
Sada, trecut de 50 de ani, este originar din Saptari, un district din regiunea Terai a Nepalului, câmpiile care se întind în sudul țării, între dealurile Shivalik și granița cu India.
Locuitorii acestei regiuni sunt cunoscuți drept madhesi, o populație etnolingvistică distinctă, cu o identitate regională, culturală și de castă diversă. Vinod, singurul său fiu, este dispărut după ce viiturile devastatoare din 26 august au măturat case, școli, poduri, centrale electrice și tot ce le-a stat în cale în vaste zone din nordul Nepalului.
Sada mai are trei fiice, însă Vinod este singurul său băiat.
Ultima conversație cu fiul său
Tatăl a vorbit ultima dată cu Vinod, în vârstă de 19 ani, cu o zi înainte ca apele râului Bhotekoshi să se reverse și să provoace inundații devastatoare.
Tânărul ajunsese în districtul Rasuwa, regiunea cea mai grav afectată de inundații, cu aproximativ o lună înainte. Venise acolo pentru a lucra ca muncitor la o centrală hidroelectrică. Amesteca ciment și făcea diverse alte munci pentru a-și câștiga existența.
Alți patru tineri care lucrau împreună cu el, toți cu vârste cuprinse între 17 și 19 ani, sunt de asemenea dați dispăruți de la producerea inundațiilor.
„Nu vă pot spune cât de tare urlă soția mea de durere. Și eu sufăr enorm și nu știu ce să fac”, spune Sada, în timp ce își șterge lacrimile.
Pe drum, cu o pungă de plastic în loc de pelerină
Îmbrăcat cu o cămașă albă decolorată și pantaloni negri, tatăl își protejează hainele de ploaie cu o pungă portocalie din polietilenă. Pe umeri poartă un rucsac gri.
Alături de el se află fratele său, care îl însoțește în această călătorie lungă și tot mai frustrantă.
Sada scoate din buzunar o batistă murdară în care sunt mototolite bancnote în valoare de mai puțin de 2.000 de rupii nepaleze, aproximativ 13 dolari. Sunt banii pe care i-a împrumutat pentru a putea străbate zonele afectate de inundații în căutarea fiului său.
„Am împrumutat bani ca să ajung până aici tocmai din Saptari. Trebuie să plătesc o dobândă de 20 de rupii pentru fiecare 100 de rupii pe care le-am împrumutat”, spune el.
Frații au folosit o parte din bani pentru a lua un autobuz din Saptari până în capitala Kathmandu. Cei 292 de kilometri au fost parcurși în aproximativ nouă ore, din cauza reliefului muntos al Nepalului.
Din spital în spital, în căutarea fiului
Ajunși la Kathmandu, Sada și fratele său au început să meargă dintr-un spital în altul, în speranța că îl vor găsi pe Vinod printre supraviețuitori sau în listele celor declarați morți.
Mulți dintre oamenii afectați de inundații au fost transportați cu avionul la Kathmandu din regiunile nordice ale Nepalului.
În apropierea morgilor, fotografiile celor decedați sunt adesea greu de recunoscut. Majoritatea cadavrelor recuperate sunt în stare avansată de descompunere sau sunt dezmembrate.
Nici urmă de Vinod. Numele și fotografia lui nu apăreau în listele din spitalele în care au ajuns cei doi.
Fără alte indicii, Sada a pornit pe jos spre Nuwakot, aflat la aproape 60 de kilometri de Kathmandu, pentru a se apropia de locul unde se află centrala hidroelectrică la care se crede că lucra fiul său.
După ore întregi de mers istovitor pe drumuri distruse, frații au ajuns la Trishuli, un oraș aflat pe traseu. Piața locală este acum acoperită de moloz, noroi și mâl.
Pentru cei doi, fiecare zi de căutare înseamnă însă și o nouă grijă: banii se termină.
„Aseară, când am ajuns aici, o pensiune ne-a cerut 1.500 de rupii nepaleze pentru o noapte. Ne-au dat o singură porție mică de orez, care nici măcar nu ne-a potolit foamea”, spune Sada. „Acum, dacă trebuie să mai rămânem aici o noapte, toți banii care mi-au mai rămas se vor termina și nu voi mai avea nimic cu care să mă întorc acasă.”
Acuzațiile familiei
Sada și fratele său spun că vor un singur lucru: acces la morgile și taberele militare amenajate pentru evacuarea supraviețuitorilor și recuperarea cadavrelor din zona dezastrului.
Cei doi susțin însă că au fost refuzați în repetate rânduri. Pentru frați, răspunsul primit la solicitările lor de ajutor este legat de diviziunile etnice și de castă profund înrădăcinate în Nepal. Madhesii, așa cum sunt cunoscuți locuitorii din Terai, i-au acuzat mult timp pe reprezentanții elitei nepaleze din regiunile muntoase că îi discriminează.
Familia lui Sada face parte din comunitatea Musahar, una dintre comunitățile puternic marginalizate din regiune, prezentă atât în Terai, cât și în statele indiene Uttar Pradesh și Bihar.
„Suntem săraci. Ei ne consideră madhesi și bihari. Nu putem vorbi fluent nepaleza – motiv pentru care pur și simplu ne alungă și ne trimit de la un loc la altul”, susține Sada, în timp ce plânge. „Chiar dacă este vorba despre un cadavru, avem dreptul să-l vedem. Ne-am trecut numele peste tot – de la secțiile de poliție până la taberele militare. Dar nimeni nu ne ajută.”
Autoritățile nepaleze sunt copleșite de amploarea dezastrului. Peste 1.000 de oameni au murit, iar alte mii sunt încă dați dispăruți.
Oficialii insistă că fac tot posibilul pentru a ajunge la toți supraviețuitorii și pentru a le oferi ajutor.
