Don Marian Benchea, parohul comunităților din Fontainemore, Issime, Gaby și Lillianes, îi însoțește pe credincioșii din Valle d’Aosta într-o călătorie de descoperire a României tradițiilor și spiritualității. O călătorie care devine și un prilej de a privi cu alți ochi numeroasele femei românce care trăiesc și muncesc în Italia, adesea alături de vârstnicii noștri, purtând departe de casă doruri, sacrificii și speranțe, relatează Valledaostaglocal.it.
Există călătorii care se măsoară în kilometri și altele care, odată încheiate, continuă să-și urmeze drumul în sufletul nostru. Călătoria făcută de don Marian Benchea, parohul comunităților din Fontainemore, Issime, Gaby și Lillianes, aparține, fără îndoială, celei de-a doua categorii.
„Călătorie în țara îngrijitoarelor” a pornit de la o idee simplă și, în același timp, profund umană: aceea de a însoți un grup de credincioși din Valle d’Aosta în descoperirea României, țara din care provin numeroase femei care, în Italia, îi îngrijesc pe vârstnicii noștri, au grijă de persoanele vulnerabile și sprijină familii care, de multe ori, nu s-ar putea descurca fără munca lor.
Așadar, nu a fost doar o vacanță, ci o întâlnire cu rădăcinile, istoria, credința și viața cotidiană a unei țări pe care, mult prea adesea, o cunoaștem dintr-o singură perspectivă: cea a imigrației și a muncii casnice.
„Am dedicat o săptămână acestei călătorii și am numit-o «Călătorie în țara îngrijitoarelor»”, povestește don Marian. Un titlu intenționat provocator, care ne invită să depășim etichetele și să recunoaștem, dincolo de o profesie, o poveste personală, o familie, o cultură și un patrimoniu de tradiții.
„Ne doream să cunoaștem țara din care provin atât de mulți oameni pe care îi întâlnim în viața noastră de zi cu zi.”
Acesta este sensul cel mai profund al experienței: transformarea unei prezențe familiare, adesea considerate de la sine înțelese, într-o ocazie de cunoaștere reciprocă.
Călătoria începe sâmbătă, 10 octombrie, alături de don Marian și 13 credincioși proveniți din comunitatea din Gaby și din grupul persoanelor care își petrec vara în această localitate. În fața lor se întind aproximativ 1.300 de kilometri de drumuri prin nordul și centrul României. Un itinerar care traversează peisaje, epoci și sensibilități diferite, într-o țară în care modernitatea coexistă încă cu ritualuri străvechi, tradiții țărănești și o religiozitate profund înrădăcinată.
„Eram pregătiți să descoperim un stil de viață și o credință care, în unele sate, își păstrează încă o forță extraordinară”, își amintește preotul.
„Voiam să întâlnim oamenii, să le cunoaștem obiceiurile, să vedem costumele tradiționale și să înțelegem ceva mai mult despre un ținut care, pentru mulți dintre noi, până atunci nu fusese decât un nume.”
Prima oprire este în Bucovina, unde Mănăstirea Voroneț îi întâmpină pe vizitatori cu una dintre cele mai cunoscute comori ale sale: albastrul inconfundabil al frescelor exterioare și grandioasa reprezentare a Judecății de Apoi, adesea comparată cu picturile Capelei Sixtine datorită bogăției și forței narative a imaginilor.
Aici, arta nu este doar un element decorativ. Este o formă de cateheză, o poveste spusă prin imagini, care traversează secolele și continuă să vorbească celor care trec pragul acestui loc sacru.
„Există locuri în care frumusețea te obligă să te oprești”, observă don Marian. „Nu te poți limita la a privi. Trebuie să-ți acorzi timp pentru a asculta ceea ce îți povestește acel loc.”
Este o stare de spirit care va însoți grupul pe tot parcursul săptămânii: să încetinească ritmul, să observe și să se lase surprins.
Din liniștea mănăstirilor, călătoria continuă spre Maramureș, regiunea situată în extremitatea nordică a României, la doar câțiva kilometri de granița cu Ucraina. Aici, peisajul pare să păstreze amintirea unei Europe rurale care, în alte locuri, aproape a dispărut.
Drumurile străbat sate cu case de lemn, câmpuri, pajiști și dealuri. Gospodăriile sunt împrejmuite cu garduri și porți mari, sculptate, pe care apar animale, cruci, simboluri și numele familiei care le-a comandat.
Viața se organizează încă în jurul casei, al grajdului, al șurii și al animalelor. În unele curți pot fi văzute vaci, cai, porci și păsări de curte, iar căruțele de lemn continuă să fie folosite la muncă, nefiind doar simple mărturii ale folclorului.
Este o lume care se dezvăluie treptat, fără să aibă nevoie de prea multe explicații.
„La un moment dat, am auzit zgomotul copitelor și ne-am întors”, povestește preotul. „Se apropia o căruță de lemn, trasă de doi cai. În ea se aflau un tânăr țăran, o femeie cu capul acoperit de un batic înflorat, un copil și un bătrân. Toți încercau să-și păstreze echilibrul în timp ce roțile săreau pe drumul denivelat.”
O imagine care rămâne întipărită în memoria grupului, mai ales pentru că nu este o scenă izolată. Alte căruțe trec pe drum, unele încărcate cu oameni, altele aproape îngropate în fân.
„Era ca și cum am fi văzut în fața noastră un mod de viață despre care credeam că mai există doar în poveștile bunicilor noștri. Și totuși, era acolo, viu, concret, parte din viața de zi cu zi.”
Este greu să nu te gândești, în fața acestor imagini, la femeile românce care lucrează în văile noastre. Multe dintre ele au plecat chiar din astfel de sate pentru a ajunge în Italia, adesea petrecând perioade îndelungate departe de copiii și părinții lor, cu scopul de a le oferi celor dragi un viitor mai bun.
În Valle d’Aosta, la fel ca în numeroase alte regiuni italiene, munca lor a devenit o componentă esențială a îngrijirii vârstnicilor și a persoanelor care nu se mai pot descurca singure.
Călătoria lui don Marian ne invită să inversăm pentru o clipă perspectiva: să nu-i privim doar pe cei care vin, ci să încercăm să cunoaștem locul din care pleacă.
În spatele fiecărei femei care îngrijește un vârstnic există o poveste care nu începe în momentul în care aceasta intră într-o casă din Italia. Există o copilărie, o comunitate, o limbă, o credință, legături de familie și sacrificii care continuă chiar și de la distanță.
„Atunci când cunoști țara din care provine o persoană, începi să o înțelegi altfel”, este mesajul care se desprinde din relatarea preotului.
„Înțelegi că nu este doar cineva care vine aici să muncească. Este o persoană care poartă cu sine o istorie, o cultură și propriile legături afective. Și care, pentru a putea fi alături de familiile noastre, a fost nevoită adesea să se îndepărteze de propria familie.”
În Maramureș, și bisericile spun o poveste despre rezistență. Lăcașurile de cult din lemn, construite din bârne de stejar îmbinate cu o precizie remarcabilă, sunt mărturia unei tradiții arhitecturale extraordinare. Unele dintre aceste construcții au fost incluse în patrimoniul mondial UNESCO.
Clopotnițele se înalță deasupra satelor, acoperișurile sunt învelite cu șindrilă, iar decorațiunile interioare păstrează fresce în care tradiția bizantină se împletește cu sensibilitatea populară.
Sunt biserici născute dintr-o istorie complexă, marcată inclusiv de restricțiile impuse comunităților ortodoxe. Și totuși, prin lemn, picturi și munca răbdătoare a meșterilor, credința a reușit să lase o urmă menită să dăinuie.
Grupul se oprește și la Bârsana, unde complexul monahal închinat Sfinților Apostoli impresionează prin construcțiile sale din lemn, aleile înflorite și mușcatele care împodobesc clădirile. Turnul cel mare, înalt de aproape 60 de metri, pare să unească precizia muncii omenești cu verticalitatea rugăciunii.
„M-a impresionat felul în care credința se împletește cu viața de zi cu zi”, povestește don Marian.
„Nu este ceva separat de case, de câmpuri sau de familii. Este prezentă în peisaj, în obiceiuri, în felul în care oamenii păstrează ceea ce au primit de la generațiile anterioare.”
Este o reflecție cu atât mai semnificativă pentru o comunitate precum cea din Valle d’Aosta, obișnuită să recunoască în propriile parohii, capele și sărbători patronale o parte importantă a identității sale. Munții sunt diferiți, limbile sunt altele, dar nevoia de a aparține unei comunități și de a transmite o tradiție prezintă asemănări surprinzătoare.
La Vișeu de Sus, călătoria capătă ritmul lent al unei locomotive cu aburi. Micul tren care străbate valea râului Vaser înaintează printre păduri și munți, pe o cale ferată cu ecartament îngust, legată de istoria exploatării forestiere. Fumul se ridică printre copaci, garnitura înaintează încet, iar opririle întrerup în mod repetat drumul.
În jur, sate, case de lemn și drumuri noroioase alcătuiesc un peisaj care pare să aparțină altei epoci.
„În anumite momente aveam impresia că am ajuns într-un film despre Vestul Sălbatic”, își amintește don Marian.
„Numai că ne aflam în Europa de Est, într-un colț al continentului în care viața își păstrează încă ritmuri foarte diferite de cele cu care suntem obișnuiți.”, a mai spus el.
Următoarea oprire este la Breb, sat rural în care prințul Charles al Marii Britanii, astăzi rege, a cumpărat și restaurat câteva proprietăți, contribuind la atragerea atenției internaționale asupra valorii acestui patrimoniu.
Dar farmecul locului nu depinde de numele celebre, ci mai ales de gospodării, drumurile neasfaltate și capacitatea de a păstra un echilibru între mediul înconjurător, arhitectură și activitățile agricole.
Apoi urmează Cimitirul Vesel din Săpânța, unul dintre cele mai surprinzătoare locuri ale călătoriei. Crucile pictate în culori vii și inscripțiile pline de ironie povestesc viețile celor plecați, fără să ascundă slăbiciunile, defectele sau întâmplările de familie.
Moartea nu este nici ignorată, nici transformată într-un subiect tabu. Este abordată printr-un amestec de durere, memorie și umor.
„Este un loc care te face să zâmbești, dar imediat după aceea te obligă să reflectezi”, observă preotul. „Îți dai seama că și felul în care ne amintim de cei care nu mai sunt printre noi spune multe despre o comunitate. Există durerea pierderii, dar și dorința de a ne aminti o persoană așa cum a fost cu adevărat, cu calitățile și defectele sale.”, a mai precizat don Marian.
La Sighet, în memoria victimelor comunismului
Zâmbetul lasă însă curând loc tăcerii. La Sighet, grupul vizitează Memorialul Victimelor Comunismului, amenajat în fosta închisoare în care au fost întemnițați opozanți politici, reprezentanți ai clerului, militari și intelectuali după instaurarea regimului comunist.
Între zidurile acestei clădiri, istoria națională se transformă într-o succesiune de vieți distruse, lipsuri și suferințe.
Traseul readuce în memorie represiunea care a lovit România în perioada postbelică, atunci când puterea politică a încercat să elimine orice formă de opoziție și să supună inclusiv instituțiile religioase.
O tragedie care nu aparține doar trecutului, ci ne provoacă și astăzi să reflectăm la valoarea libertății, a conștiinței și a dreptului de a avea opinii diferite.
În memorial, o frază evanghelică îl însoțește pe vizitator: „Adevărul vă va face liberi”.
Don Marian se oprește asupra semnificației acestor cuvinte.
„Libertatea nu este ceva ce putem considera de la sine înțeles. Au existat bărbați și femei care au suferit și, în unele cazuri, și-au pierdut viața pentru că nu au vrut să renunțe la propriile convingeri. Vizitarea acestor locuri înseamnă să ne amintim că demnitatea umană trebuie apărată întotdeauna, mai ales atunci când puterea pretinde să decidă inclusiv ceea ce o persoană poate gândi sau crede.”
Povestea călătoriei depășește astfel dimensiunea religioasă. România pe care grupul o descoperă este și o țară marcată de rupturile secolului al XX-lea, de persecuții și de dificultățile unei transformări politice și economice care au afectat profund familiile.
A cunoaște aceste răni înseamnă a înțelege mai bine motivele pentru care atât de mulți cetățeni au căutat în alte țări locuri de muncă și oportunități, fără a rupe însă legătura cu pământul natal.
După Maramureș, grupul parcurge aproximativ 260 de kilometri pentru a ajunge la Sighișoara, în inima Transilvaniei.
Orașul medieval, inclus în patrimoniul UNESCO, păstrează turnuri, bastioane, străzi pietruite și piețe care par suspendate în timp. Întemeiată de sași în Evul Mediu, cetatea a cunoscut perioada sa de glorie în secolul al XV-lea și păstrează încă o parte dintre turnurile de apărare originale.
Este și orașul asociat cu Vlad Țepeș, domnitorul Țării Românești care a contribuit la inspirarea personajului literar Dracula. Dincolo de atracția turistică, ceea ce impresionează este însă suprapunerea culturilor: română, săsească și maghiară, într-un teritoriu în care limbile și tradițiile s-au întâlnit și, uneori, s-au confruntat de-a lungul secolelor.
„România este mult mai mult decât ne imaginăm de la distanță”, subliniază don Marian.
„Este o țară cu o istorie complexă, cu orașe frumoase, cu tradiții diferite și cu oameni care au trecut prin perioade foarte grele. Pentru a o cunoaște, trebuie să avem răbdarea de a privi dincolo de primele impresii.”, a mai spus el.
Călătoria continuă spre Miercurea-Ciuc, în estul Transilvaniei, un oraș cu aproximativ 38.000 de locuitori, înconjurat de munți și păduri. Aici, prezența comunității maghiare secuiești caracterizează viața culturală și lingvistică a regiunii.
Castelul Mikó, construit în secolul al XVII-lea și transformat astăzi în muzeu, spune o poveste despre putere și invazii, în timp ce sanctuarul franciscan de la Șumuleu Ciuc reprezintă unul dintre cele mai importante centre de devoțiune catolică din regiune.
Sanctuarul este legat de marele pelerinaj organizat în fiecare an de Rusalii, care adună zeci de mii de credincioși. În centrul devoțiunii se află o statuie din lemn a Fecioarei Maria, considerată făcătoare de minuni și păstrată în interiorul bisericii.
Și papa Francisc a vizitat acest loc în timpul călătoriei sale apostolice în România, în 2019, întâlnind o comunitate pentru care credința reprezintă un element profund al identității colective.
Pentru don Marian, vizita are o semnificație care depășește simpla oprire turistică.
„Când intri într-un sanctuar, înțelegi cât de mult poate rugăciunea să unească oameni veniți din locuri diferite”, povestește el. „Credința nu elimină diferențele, dar poate deveni un punct de întâlnire. Iar acesta este un mesaj important într-o lume în care, mult prea des, se ridică ziduri.”
La Miercurea-Ciuc are loc și o întâlnire care readuce călătoria la dimensiunea sa concretă și socială.
Grupul ia prânzul într-un centru legat de Caritas și de proiectul social al Familiei Kolping, dedicat lui Jakab Antal, cel care îl primise pe papa Francisc în timpul vizitei din 2019.
Clădirea istorică găzduiește un proiect prin care tineri proveniți din orfelinate au posibilitatea de a se forma profesional și de a munci. Ei sunt cei care îi întâmpină pe vizitatori, îi servesc la masă și îi primesc cu zâmbete și gesturi de atenție.
Pentru grupul din Valle d’Aosta, acel prânz devine mai mult decât o pauză pe parcursul itinerarului: este o modalitate de a sprijini o inițiativă care încearcă să le ofere tinerilor instrumente concrete pentru a-și construi viitorul.
„Ne-au primit cu o tandrețe și cu un zâmbet pe care cu greu le vom uita”, povestește don Marian.
„Ne-am dorit să fim acolo și pentru a le mulțumi. Prin prânzul nostru și prin donația oferită, am vrut să contribuim, chiar și modest, la un proiect care pune oamenii pe primul loc, mai ales pe cei care au avut mai puține oportunități.”
Este unul dintre cele mai semnificative momente ale întregului itinerar. După întâlnirea cu tradițiile rurale, frumusețea mănăstirilor și rănile istoriei, grupul descoperă o formă de solidaritate cotidiană, bazată pe primire, formare profesională și grijă față de cei vulnerabili.
O realitate care vorbește și comunității din Valle d’Aosta, unde valoarea unei comunități se măsoară nu doar prin capacitatea de a-și păstra tradițiile, ci și prin disponibilitatea de a-i sprijini pe cei care riscă să rămână la marginea societății.
Ultima parte a călătoriei îi conduce spre Bacău, în Moldova românească, de unde grupul ia avionul pentru a se întoarce în Italia.
Rămân imaginile căruțelor de lemn, ale bisericilor construite fără șuruburi și fără adezivi, ale pădurilor străbătute de trenul cu aburi, ale străzilor medievale și ale chipurilor întâlnite pe drum.
Dar, mai presus de toate, rămâne o întrebare care dă sens titlului ales de don Marian: cât de bine îi cunoaștem, cu adevărat, pe oamenii care trăiesc lângă noi?
„Această călătorie ne-a permis să descoperim o țară frumoasă, dar mai ales să cunoaștem o parte din viața unor oameni pe care, de multe ori, îi cunoaștem doar prin prisma muncii lor”, este concluzia care se desprinde din relatarea sa. „Când te întorci acasă, nu îi mai privești la fel pe cei care vin din acea țară. Ai văzut satele lor, le-ai vizitat bisericile, le-ai ascultat istoria. Și înțelegi că în spatele fiecărei persoane există o întreagă lume.”
La despărțirea de România, preotul reia, în mod simbolic, cuvintele rostite de papa Francisc în 2019, în timpul vizitei sale apostolice: „Aceasta este cu adevărat o țară frumoasă”.
O frază simplă, dar care, după o săptămână de întâlniri, capătă o semnificație mai profundă. Frumusețea nu se găsește doar în peisaje sau monumente, ci și în oamenii care își păstrează rădăcinile, în tinerii care caută un viitor, în comunitățile care nu renunță la solidaritate și în cei care, din dragoste pentru propria familie, înfruntă greutățile plecării.
Pentru Valle d’Aosta, călătoria lui don Marian Benchea transmite un mesaj care privește direct conviețuirea și viitorul comunităților noastre.
Femeile românce care îi îngrijesc pe vârstnicii noștri nu reprezintă doar un răspuns la criza îngrijirii familiale, la îmbătrânirea populației și la dificultățile de a concilia munca și responsabilitățile de îngrijire. Sunt persoane care participă la viața familiilor noastre, susțin un sistem social adesea fragil și aduc cu ele un patrimoniu cultural care merită respect și cunoaștere.
A le recunoaște valoarea înseamnă și a ne pune întrebări despre condițiile lor de muncă, despre singurătatea celor care trăiesc departe de oamenii dragi și despre necesitatea de a construi relații care să nu se limiteze la schimbul unei prestații profesionale.
Îngrijirea vârstnicilor, într-o societate care îmbătrânește, este o problemă economică și socială, dar, înainte de toate, este o responsabilitate colectivă.
Poate că acesta este cel mai important rezultat al „Călătoriei în țara îngrijitoarelor”: transformarea unei săptămâni de vizite într-o ocazie de a privi mai departe.
Pentru că a cunoaște țara din care provine o persoană înseamnă a-i recunoaște mai deplin demnitatea. Și pentru că o comunitate, fie ea din Valle d’Aosta sau din România, rămâne cu adevărat vie atunci când știe să-și păstreze identitatea fără să se închidă în fața celorlalți.
Călătoria se încheie la Bacău. Cunoașterea, în schimb, începe atunci când ne întoarcem acasă și învățăm să-i privim cu alți ochi pe cei care trăiesc alături de noi.
