Marin Sorescu. Viața, poezia și contribuția la cultura română
Marin Sorescu este considerat unul dintre cei mai importanți poeți ai României din perioada postbelică. Scrierile sale abordau teme precum copilăria, iubirea, moartea și condiția umană.
Poezia sa sfida clasificările simple, îmbinând elemente de suprarealism, existențialism și folclor românesc tradițional. Opera lui Sorescu a apărut într-o perioadă de schimbări sociale și politice semnificative în România. Sub regimul comunist, exprimarea artistică era frecvent supusă cenzurii și controlului. Totuși, Sorescu a navigat aceste restricții cu o subtilă subversivitate, folosind jocul de cuvinte și alegoria pentru a explora teme precum libertatea și individualitatea.
Biografie
Marin Sorescu, poet, dramaturg și fost ministru al culturii din România, s-a născut în Bulzești, o comună din județul Dolj, în provincia Oltenia, în sud-vestul României, în anul 1936. Sorescu a fost al cincilea copil al unei familii sărace. A absolvit Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași în anul 1960, cu o diplomă în filologie.
A făcut gimnaziul și liceul la Școala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Frații Buzești” din Craiova, Școala Murgași și Școala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal. La Iași a urmat Facultatea de Filologie în 1955, mai întâi la Secția de limba și literatura rusă, apoi la Secția de limba și literatura română.
După ce a absolvit facultatea, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească, unde a debutat cu versuri în urmă cu un an. Apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revista la care a și publicat.
Sorescu a publicat primul său volum de poezie, Singur printre poeți (Brosata), în 1964, deși mai multe necrologuri au menționat eronat anul publicării ca fiind 1954. Debutul său a fost o colecție de parodii care ironiza clișeele din poezie.
Au urmat apoi în total alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme” pentru care Sorescu a primit Premiul Uniunii Scriitorilor în 1966. Același premiu l-a mai primit de încă 5 ori pe parcursul vieții.
Ca dramaturg, Sorescu a scris în 1968 piesa de teatru „Iona”, apărută în revista Luceafărul și la Editura pentru literatură, dar și piesa „Există nervi”, publicată tot în Luceafărul.
Pentru următoarea sa carte, Moartea ceasului (Editura Tineretului, 1966), Sorescu a dezvoltat un limbaj poetic inedit, abordând totodată întrebări legate de existența umană. În această colecție, el a afirmat și o etică artistică ce refuza orice compromis cu autoritatea politică.
În 1978, Marin Sorescu a preluat conducerea revistei „Ramuri” din Craiova, aducând autori valoroși din țară și străinătate, și publicând interviuri cu scriitori de renume. A susținut și tineri scriitori, unii dintre care, după Revoluție, i-au reproșat stilul autoritar și l-au acuzat de cenzură, cerând înlăturarea lui de la conducerea revistei. Sorescu a demisionat, considerând acuzațiile nedrepte, dar nu a căutat răzbunare.
În anii ’80, regimul Ceaușescu l-a sancționat pentru participarea la „Meditația transcendentală”, dar a fost reabilitat cu sprijinul lui Adrian Păunescu, care avea o influență mare. După 1990, deși a primit Premiul Herder pentru întreagă activitate acordat de Universitatea din Viena (1991), iar un an mai târziu a devenit membru titular al Academiei Române (1992) și și-a susținut doctoratul. După Revoluție, poetul s-a numărat printre puținii scriitori care l-au susținut pe Ion Iliescu, motiv pentru care i-a scăzut popularitatea t în lumea literară.
Între 1993 și 1995 a fost ministru al Culturii în guvernul Văcăroiu. Spre finalul vieții, diagnosticat cu o boală incurabilă, a publicat poezii marcate de tema morții. A murit în 1996.
A fost propus la Premiul Nobel în 1983 și 1992, ajungând pe lista scurtă în acel ultim an, dar a fost, se pare, sabotat de confrați din țară. Deși în Craiova s-au organizat inițial „Zilele Marin Sorescu”, interesul pentru comemorarea sa a scăzut vizibil.
Poezii de Marin Sorescu
Printre poeziile scrise de Marin Sorescu între 1936 și 1966 se numără:
• Muntele
• Șah
• Fresca
• Nudism
• Hibernăm
• Fără punctuație
• Ecuatorul și polii
• Cercul
• Marin a lui Pătru
• Șarpele casei
• Enigma
• Nu te-ncurca
• Sentimentul lânei
• Scrisori din camera de alături
• Adiacente
• Glezne fragile
• Pictura cu crin
• Până la un punct
• Trebuiau să poarte un nume
• O vreme
• Adam
• Boala
• Am zărit lumina
• Grup
• Actorii
• Rugăciune
• Ceva ca rugăciunea
• Scara la cer
Curiozități despre Marin Sorescu
A scris piese de teatru. Piesele sale cele mai cunoscute sunt „Iona” și „Există nervi”. Pentru prima a obținut și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie şi, apoi, Premiul Academiei Române. Alte piese de teatru sunt: ''Paracliserul'' (1970), ''Matca'' (1973), ''Pluta meduzei'' (1974), ''Setea muntelui de sare'' (1974, culegere de piese, Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie), ''Răceala'' (1976), ''A treia ţeapă'' (1980), ''Ieşirea prin cer'' (1984), ''Vărul Shakespeare'' (1988). Piesele sale au fost prezentate pe scene din Paris, Zurich, Geneva sau Napoli.
A scris proză umoristică și satirică: ''Trei dinţi din faţă'', 1977; ''Viziunea vizuinii'', 1981), eseuri (''Teoria sferelor de influenţă'', 1969; ''Insomnii'', 1971; ''Starea de destin'', 1976), cronici literare (''Uşor cu pianul pe scări'', 1986, pentru care a primit Premiul ''George Călinescu'' şi Premiul Uniunii Scriitorilor pentru critică literară),
Marin Sorescu a fost și un pictor talentat, cu expoziții personale în țară și în străinătate.
În anul morții sale a fost distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru „Poeme”.
A publicat peste 20 de volume până la moartea sa. Orele sale au fost traduse în țări precum Germania, Franța, Grecia, Italia, Spania, Rusia și Bulgaria.
