CTP: Urmuz se întoarce în Ormuz. ”Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea”

Cristian Tudor Popescu face o paralelă între situația absurdă din Strâmtoarea Ormuz – acolo unde SUA au blocat blocada Iranului și textele suprarealiste, absurde, ale celebrului scriitor român avangardist Urmuz.

”Urmuz este pseudonimul cu care l-a botezat Arghezi pe D.D. Demetrescu-Buzău, mare autor de literatură a absurdului. Originea cuvântului urmuz, care înseamnă bilă din sticlă, este insula Ormuz, din strâmtoarea Ormuz, Iran. De acolo, pe căi de comerț Asia-Europa, veneau în Principate șiraguri de mărgele, care se vindeau bine. Acum, prin contribuția lui Trump și a Gardienilor Revoluției, Urmuz se întoarce în Ormuz”, a scris luni CTP pe pagina sa de Facebook.

Urmuz (1883-1923) este unul dintre rebelii literaturii române, cunoscut pentru opera sa suprarealistă, absurdă, catalogată drept ”literatură bizară”. Absurdul lui Urmuz (foto, sursă Muzeul Curtea de Argeș) l-a însoțit până dincolo de această viață. Scriitorul s-a sinucis într-o grădină din București, fără absolut niciun motiv. 

În continuarea postării sale, gazetarul CTP oferă și un citat din Urmuz: 

„Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineața, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoțit fiind de un viezure de care se află strâns legat cu un odgon de vapor și pe care în timpul nopții îl mănâncă crud și viu, după ce mai întâi i-a rupt urechile și a stors pe el puțină lămâie… Alți viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreține până au împlinit vârsta de 16 ani și au căpătat forme mai pline, când, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinstește rând pe rând și fără pic de mustrare de cuget.

Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se știe unde locuiește. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinței iubitului său tată, un bătrân simpatic cu nasul tras la presă și împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ține astfel sechestrat pentru a-l feri de pișcăturile albinelor și de corupția moravurilor noastre electorale. Totuși, Ismaïl reușește să scape de acolo câte trei luni pe an, în timpul iernii, când cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii și apoi să se agațe de grinzi pe la diferite binale, în ziua când se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă și împărțit la lucrători… În acest mod speră el că va contribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitorești… Ismaïl primește și audiențe, însă numai în vârful dealului de lângă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare bănești și lemne sunt mai întâi introduși sub un abat-jour enorm, unde sunt obligați să clocească fiecare câte 4 ouă. Sunt apoi suiți în câte un vagonet de gunoi de-al primăriei și cărați cu o iuțeală vertiginoasă până sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă și de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urâtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondență amoroasă, contrar amenință cu răsturnarea”. (Ismail și Turnavitu - fragment)