Durerea unei mame, al cărei copil a murit în urma rănilor din Colectiv: Doamne, mă auzi, oare?
O mamă care și-a pierdut copilul în urma incendiului din Clubul Colectiv a postat pe Facebook un mesaj sfâșietor, în care mărturisește că durerea provocată de moartea fiului ei nu a trecut cu timpul, nici măcar după 2 ani și jumătate de la tragedie.
Gabriela și Laurențiu Istrate și-au pierdut fiul, pe Bogdan Claudiu, în vârstă de 22 de ani, la câteva zile după incendiu.
Părinţii îl alintau „Dani”, iar băiatul absolvise Facultatea de Cibernetică din cadrul Academiei de Științe Economice și era masterand în Analiza Afacerilor și Controlul Performanțelor.
Pe 30 aprilie 2018 - la 2 ani și jumătate de când a avut loc cea mai mare dramă a României după 1989 - mama lui Dani și-a mărturisit public, pe Facebook, durerea prin care trece în fiecare zi.
Iată mesajul său, integral:
”Să va spun cum s-a schimbat viață mea după tragedia din Colectiv... de fapt, cum este să trăiesc zilnic, cu tragedia din viața mea!
Peste tot citeam sau auzeam că în timp, durerea se estompează și nu înțelegeam cum va fi posibil așa ceva. De fapt, e din ce în ce mai rău... și asta o spun toți părinții copiilor din Colectiv, pe care îi cunosc eu. Probabil că ceea ce veți citi în continuare, este valabil pentru mulți dintre ei, cu mici variații de date.
Înainte de 30 octombrie 2015, aveam zilele normale ale săptămânii și zilele la fel de normale ale lunii, de la 1 la 30-31, sau 28-29, după caz.
Ocazional, erau sărbători de familie, ținute pentru fiecare așa cum se cuvine, fără excese, risipă sau excentricități inutile. Weekend-ul era weekend, când toți profitam de prezența tuturor în sânul familiei și uneori alături de prieteni. Călătoream, ne instruiam, ne vedeam de viață.
Dar, când copilul nu-ți mai doarme acasă, în patul lui, începi să te gândești numai la el... asta o știe orice mamă!
Așa că, de la Colectiv încoace, tot calendarul meu s-a dat peste cap...
Degeaba încerc eu să merg înainte, când, în fiece vineri din an, mă împiedic când îmi aduc aminte de seară aia nenorocită de 30, când a luat foc clubul și am aflat că Dani era acolo. Că a ars și că e la spital... grav, critic. Chestia asta te lovește în moalele capului și așa rămâi, că nu-ți mai revii.
Apoi, e ziua de joi, când mă împiedic iar, amintindu-mi de toată suferința pe care a îndurat-o, înainte să plece la Cer, într-o joi, 12.
Mai e ziua de duminică (10), ziua în care s-a născut aducând atât de multă bucurie și speranță, și de care nu pot să trec fără să plâng iar, că nu mai e aici. Tot într-o duminică (15) l-am condus și pe ultimul lui drum, cu sufletul zdrobit și sfâșiat în mii de bucăți și aproape inconștientă, amorțită de durere... cum sunt și acum.
Să vedem ce rămâne: luni, zi proastă prin definiție, că nimeni nu e fericit lunea, după duminică. Eu, cu atât mai puțin... când rămân cu gândurile mele, după patru zile compromise.
Marți e o zi oarecum normală, dacă trec de alea trei ceasuri rele, deci, sunt prudentă.
Miercuri e și ea pe-acolo, că e zi de post și nu poate fi prea fericită nici ea. Nu că aș posti doar miercurea... ci, cam zilnic.
Joi, am spus...
Vineri, așișderea...
Și vine măreața zi de sâmbătă. Care de doi ani și jumătate încoace, e zi de pomeniri, de colive sfințite și alte daruri pentru cei sărmani, de mers la biserica și cu flori la cimitir (dar nu numai sâmbătă). De aprins lumânări la mormânt, de dat cu tamaie și de un plâns lung și zbuciumat, cu veșnice întrebări fără răspuns. Asta cu plânsul însă, nu ține cont de zi...
Apoi duminică... am zis.
Așa că, ce rămâne?
Rămân zilele lunii, care să nu fie 10 (ziua în care s-a născut Dani), 12 (ziua în care s-a stins) și 15 (ziua înmormântării) sau 30 (ziua incendiului). Dar să nu fie nici joi, vineri, sâmbătă sau duminică... Iar dacă 10, 12, 15 sau 30 cad luni, marți sau miercuri, s-au dus și astea!
Mai sunt compromise total și lunile ianuarie, octombrie și noiembrie cel puțin, ca să nu enumăr toate lunile în care sunt sărbători tradiționale și de familie sau vacanțe de petrecut împreună...
Credeți că e mult ceea ce rămâne? Va spun eu, e nimic, iar dacă nu mă credeți, uitați-va în calendar...
Când să mai trăieșți? Între două zile triste?
Durerea nu ia pauză nici o clipă și nu o poți pune "on hold" când vrei tu. Ea pur și simplu există. Nu trece cu timpul, nu devine mai mică și nici nu cade în uitare. E a ta și nu o poți da altcuiva să ți-o trăiască.
De ce să o dai? E plină de toate amintirile tale dragi cu copilul tău, amintiri care te ajută să mergi mai departe, căci știi că ai făcut o treabă bună crescandu-l om mare. Mai bine dai iubire oamenilor. Necondiționată!
Te iubesc, Dani, până dincolo de stele!
Odihnește-te în pace, până când ne vom revedea, fiul meu drag, copilul meu iubit!
Inima mea e plină de tine și dacă în ea încă e viață, înseamnă că și tu trăieșți undeva în universul asta nemărginit, nu doar în inima mea de mamă. Atâta doar că ești prea departe ca să ne mai putem întâlni față în față...
Sunt mândră de ține și de toate realizările tale, din scurta ta viață, de 22 de ani!
Pe oriunde trec în drumurile mele, care cândva au fost ale noastre, o părticică din sufletul tău care s-a bucurat acolo, salută sufletul tău care trăiește în mine. Și plâng aducându-mi aminte de cât de fericit erai de fiecare experiență trăită împreună.
Acum, doar în vis te mai pot vedea. Vino! Te aștept în fiecare noapte, indiferent de dată sau zi! Doar asta îmi mai poate alina durerea... E singurul lucru pe care te rog, mereu și mereu, să îl faci pentru mama, Dani drag!
Te iubesc... mi-e dor să te ating și să te strâng la piept! Să povestim și să râdem împreună, ca altădată... tu să întrebi și eu să îți răspund.
Acum întreb eu și nu-mi răspunde nimeni...
Doamne, mă auzi, oare?” - Gabriela Istrate, mama lui ”Dani”, care a murit la 22 de ani, din cauza arsurilor suferite în clubul Colectiv.
CLICK AICI pentru a instala GRATUIT aplicația Știrile ProTV pentru telefoane Android și iPhone!
