Cine l-a ajutat pe Ion Iliescu să studieze la Moscova. Drumul puterii în România, conturat imediat după studenția din URSS
Ion Iliescu a condus România imediat după căderea regimului comunist. A fost președinte în trei mandate, două în anii '90, apoi între 2000 și 2004.
A rămas în istorie ca primul șef de stat al României postdecembriste și ca o figură definitorie a tranziției.
Controversat, dar influent, Iliescu a fost liderul Frontului Salvării Naționale, formațiune care a preluat puterea după Revoluția din 1989. Sub conducerea sa, România a organizat primele alegeri și a traversat o perioadă tensionată, marcată de mineriade, reforme lente și dezbateri aprinse, despre justiție, economie și democrație.
Ion Iliescu s-a născut în 3 martie 1930, în Oltenița și a fost crescut de bunici. Mama îl părăsise când avea doar un an, iar tatăl a plecat la București pentru o carieră politică.
La 9 ani a fost înfiat de o mătuşă, care era servitoarea şi bucătăreasa Anei Pauker, una dintre figurile emblematice ale Partidului Comunist Român care a deținut rând pe rând funcții importante în structurile centrale de partid și de stat, inclusiv pe cea de ministru de Externe.
Ion Iliescu: „Rămăsesem bărbat la 15 ani în familie, având încă doi frați și un al treilea la mama naturală, care s-a despărțit de tatăl meu în 31-32”.
Ana Pauker l-a ajutat pe Iliescu să studieze la Moscova, la Institutul Energetic. Acolo a fost coleg cu Mihail Gorbaciov, ultimul Secretar General al Partidului Comunist din Uniunea Sovietică.
După ce s-a întors în țară din Uniunea Sovietică, Iliescu s-a implicat activ în mișcarea studențească internațională.
Între 1967 și 1971 a fost ministru pentru problemele tineretului, după care, timp de şase luni, a fost secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. A fost exclus însă din forumul central de partid, fiind acuzat de "deviere intelectualistă". În Partidul Comunist era perceput încă de-atunci ca posibil succesor al lui Nicolae Ceaușescu, iar președintele de-atunci al Republicii Socialiste România a simțit pericolul. Astfel, Ion Iliescu a fost trimis să conducă succesiv comitetele județene de partid de la Iași și Timișoara.
Evenimentele din decembrie 1989 l-au prins în funcția de director al Editurii Tehnice. Ion Iliescu s-a remarcat în studioul patru al televiziunii publice. La acel moment, avea 59 de ani și era un personaj nou doar pentru marea masă a românilor. În cartea sa, fostul președinte a scris că în zilele Revoluției mergea la serviciu urmărit de Securitate și lasă de înțeles că nu a știut despre organizarea protestelor.
De la primele discursuri a condamnat regimul Ceaușescu și, spunând că țara nu poate rămâne necondusă, a preluat frâiele puterii. A convocat o adunare la sediul Comitetului Central și, din balcon, s-a adresat mulțimii cu "tovarăși", apoi s-a corectat folosind "dragi prieteni".
În zilele fierbinți ale Revoluției, Ion Iliescu a constituit Frontul Salvării Naționale, autoritate ce avea sa conducă țara până în 1992.
Structura se încheagă în jurul unor personaje precum Sergiu Nicolaescu, Gelu Voican Voiculescu, Petre Roman, Silviu Brucan, Dumitru Mazilu sau Victor Stănculescu.
În noaptea de 22 spre 23 decembrie, când pe străzile Bucureștiului se trăgea în oameni, Ion Iliescu s-a retras la sediul MApN de unde a anunțat la Moscova ce se întâmpla la București.
În 24 decembrie, comitetul constituit sub conducerea lui Ion Iliescu a decis că soții Ceaușescu trebuie să fie executați. Era pericol de anarhie, a justificat Ion Iliescu decizia mai târziu.
În 27 decembrie 1989, este ales biroul executiv al consiliului Frontului Salvării Naționale, iar Ion Iliescu este numit președinte interimar. Ion Iliescu era instalat oficial în fruntea țării. România avea din nou un partid care conducea totul, cu oameni care până atunci fuseseră în eșalonul doi al partidului comunist. De aceea, peste câteva săptămâni oamenii erau din nou în stradă. Sentimentul ca multi au murit degeaba la Revoluție era puternic. În Piața Universității, denumită de atunci și Kilometrul zero al democrației, s-au strâns la început câteva zeci, iar apoi câteva mii de persoane.
Iliescu se adresează protestatarilor, iar aceștia îl întreabă insistent ce a făcut în ultimii cinci ani, cu aluzie la trecutul său. În mai, în ceea ce va rămâne în istorie drept "duminica orbului", Iliescu este ales președinte cu 86% din voturi și cu o prezență record – 15 milioane de români au fost atunci la urne. În iunie, oamenii erau tot în stradă. "Niște golani", i-a catalogat președintele proaspăt ales.
„Avem de-a face cu o încercare de rebeliune de tip legionar...”, spunea Iliescu în 1990.
Regimul își dorea ca "ordinea să fie restabilită", de aceea, după cum susțin procurorii, între 10.000 și 20.000 de mineri din Valea Jiului au fost aduși la București.
Patru morți, peste 1.300 de răniți, peste 1.200 de persoane lipsite de libertate a fost bilanțul primei mineriade pentru care Ion Iliescu a fost chemat să dea socoteală. Totul, la 35 de ani după ce le mulțumea personal minerilor la Romexpo.
Ion Iliescu, la Romexpo: "Vă mulţumesc încă o dată tuturor pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile: că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde și la bine, dar mai ales la greu".
Iliescu: "Zâmbetul meu reflectă o stare de spirit interioară"
În 1992 se organizează din nou alegeri, pentru un mandat întreg de patru ani. Ion Iliescu este contracandidat de Emil Constantinescu. Între cele două tururi, în țară ajunge Michael Jackson, aflat în turneu Europa, iar Iliescu se afișează cu el folosind momentul din punct de vedere electoral.
Românii aveau să afle că libertatea vine cu prețul ei - număr record de șomeri, fabrici falimentate una după alta, leul s-a devalorizat de șapte ori, privatizările erau umbrite de fraude, iar perioada de tranziție s-a prelungit. Poate de aceea zâmbetul pe care îl afișa mereu președintele a devenit supărător pentru oamenii tot mai strâmtorați.
Ion Iliescu, declarație surprinzătoare la evenimentul de lansare PRO TV, în 1995: "Zâmbetul meu reflectă o stare de spirit interioară".
În 1996 a pierdut alegerile în fața lui Emil Constantinescu și a mers în opoziție, ca senator PDSR, predecesorul PSD-ului, iar în 2000 va candida și va câștiga în fața lui Corneliu Vadim Tudor, candidatul PRM. Premier este numit Adrian Năstase, deși între cei doi au fost multe poziții contradictorii. În timpul mandatului său, în 2004, România devine stat membru NATO și pregătește aderarea la Uniunea Europeana.
Dincolo de cele două mandate în fruntea țării, Ion Iliescu este cel care a pus bazele PSD-ului de astăzi și a condus partidului din 1996 până în 2000 apoi din 2004 până în 2008. Momentul îndepărtării sale din funcție a fost unul amar. La Congresul din 2005, când deși părea favorit, a pierdut în fața candidatului mult mai tânăr și neexperimentat, Mircea Geoană.
Iliescu spune că a fost îndepărtat din partid după ce i-a acuzat pe social-democrați că fac parte dintr-un partid al corupților, parveniților și îmbogățiților. A lansat celebra formula "clientelism de cumetrie". Corupții erau oameni pe care el însuși îi susținuse ani de zile. În acel moment între fostul președinte și partid s-a produs ruptura. A continuat să participe la ședințe, a pus etichete multor lideri, dar pentru că sfaturile sale nu erau respectate, a ieșit din viața politică.
În aprilie anul acesta, Ion Iliescu a fost trimis în judecată pentru infracțiuni contra umanității în dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990. Nu era prima oară, însă judecătorii instanței supreme au anulat probele strânse de procurorii militari și au cerut refacerea anchetei, așa că după 35 de ani de la evenimentele sângeroase din Piața Universității, Parchetul Militar a redactat un nou rechizitoriu împotriva fostului președinte și apropiaților săi de atunci. De-a lungul anilor, inculpatul Ion Iliescu a fost citat în repetate rânduri la Parchetul General, însă nu a dat niciodată declarații.
Ion Iliescu mai apare într-un dosar, cel al Revoluției din decembrie 1989, în care este vizat de aceleași acuzații de infracțiuni contra umanității. Din motive de procedură, înalta curte de casație a trimis a treia oara dosarul la parchetul militar și a cerut să fie reluată anchetarea celui care preluase puterea de la Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989.
După ce s-a retras din viața publică, Ion Iliescu și-a petrecut viața în vila de protocol, unde ocupă un etaj. Nu a mai acordat interviuri și, în ultimii trei ani, a ales să nu mai iasă în fața camerelor nici măcar la momentul votului.
Alături de el a fost mereu soția sa, Nina Iliescu. Adolescenți implicați și pasionați de politică, Ion și Nina Iliescu s-au cunoscut la ședințele Uniunii Asociațiilor Elevilor Români.
Ion Iliescu: „Ne-am cunoscut la 18 ani, eram elev de liceu, eu la Spiru Haret, iar la Iulia Hașdeu activ și unul și celălalt”.
În 1949, Iliescu intra la Politehnica din București ca să studieze electrotehnica, în timp ce Nina primește o bursă în chimie și pleacă la Moscova. Și-ar fi dorit și el să o urmeze imediat, însă abia îi murise tatăl, iar mama sa era bolnavă. Într-un final, mătușa, Aristița, avea să ajungă bucătăreasă Anei Pauker. În felul acesta l-a ajutat pe Iliescu să ajungă la Moscova, la institutul energetic.
Ion Iliescu: „Deci am avut anii aceia de studenție împreună la Moscova. Asta ne-a consolidat relația afectivă pe care, la care am debutat în 48 și după terminarea celui de al doilea an de studenție.... deci în `51, 21 iulie ne-am căsătorit”.
Ion și Nina Iliescu nu au avut copii, dar au cochetat la un moment dat să înfieze unul. Le-a fost însă sprijin aghiotantul de la SPP care îl proteja încă de pe vremea când era președinte.
Trimis în judecată la 95 de ani, în dosarul Mineriadei din iunie 1990, Ion Iliescu mai apare într-un dosar, cel al Revoluției din decembrie 1989, în care este vizat de aceleași acuzații de infracțiuni contra umanității. Din motive de procedură, înalta curte de casație a trimis a treia oara dosarul la parchetul militar și a cerut să fie reluată anchetarea celui care preluase puterea de la Nicolae Ceaușescu în decembrie 1989.
După mai bine de 35 de ani, de la Revoluție, Ion Iliescu și- pierdut și calitatea de luptător remarcat prin merite deosebite.
Tribunalul București a decis să îi anuleze fostului președinte certificatul de revoluționar, pe care îl avea din 1992. Decizia a fost motivată de faptul că în timpul regimului comunist, primul președinte de la căderea comunismului a avut funcții de conducere în structurile PCR.
