Euromaidan, revolutia care si-a luat numele de la un hashtag de pe internet. Momentele cheie ale celor 3 luni de revolte

Dată publicare: 21-02-2014 16:55
Dată actualizare: 26-05-2014 16:16


cover Ucraina special

In ultimele zile, Europa a fost martora unor lupte de strada cum nu mai cunoscuse de mai bine de un veac si jumatate. Centrul unei mari capitale europene a devenit camp de batalie. Cum s-a ajuns aici?

Cauzele miscarii din Ucraina pot fi rezumate intr-un singur cuvant: Ianukovici. Dat jos de Revolutia Portocalie dupa controversatele alegeri din 2004, Victor Ianukovici a ramas un politician extrem de popular in partea de est si de sud a Ucrainei, unde optiunile sunt mai degraba de stanga si pro-ruse, spre deosebire de regiunile din nord si vest, a caror tedinta este pro-europeana. In 2010, sustinut atat de Partidul Regiunilor cat si de Partidul Comunist, a reusit sa fie ales presedinte.

Agenda lui Ianukovici a devenit clara curand dupa preluarea puterii: apropierea de Rusia, eliminarea opozitiei – contra-candidata sa, Iulia Timosenko, a ajuns dupa gratii – si limitarea democratiei prin revizuirea Constitutiei. In noiembrie 2013, toate acestea au cullminat cu suspendarea acordului de asociere al Ucrainei cu Uniunea Europeana, un semn clar al reorientarii spre Rusia. Aceasta a fost scanteia care a declansat protestele.

Cine este Victor Ianukovici, omul pe care ucrainenii nu-l mai vor presedinte

Euromaidan, mai intai un protest pasnic
Pe 21 noiembrie protestele au inceput modest, atunci cand in jur de 2.000 de oameni s-au adunat in Piata Indepentei din Kiev. O manifestatie pasnica impotriva suspendarii acordului de asociere cu UE s-a transformat insa curand intr-un protest de masa dupa ce protestatarilor li s-a alaturat Vitali Kliciko. Proteste similare au izbucnit in alte orase mari din Ucraina. Miscarea a primit si un nume, de la hashtag-ul folosit pe Facebook si Twitter. “Euromaidan” – “Maidan” inseamna “Piata” si se refera la Piata Independentei, unde au inceput protestele.

O saptamana mai tarziu, fortele speciale anti-manifestatii ale politiei ucrainene. Berkut, i-au imprastiat pe protestatarii din Kiev folosind gaze lacrimogene si bastoane de cauciuc. In acelasi timp, in restul tarii Euromaidanele erau anihilate de fortele de ordine, Presedintele Ianukovici parea castigator, chiar daca opinia publica critica dur reprimarea violenta a protestelor.

1 decembrie: protestul devine revolutie
A doua zi, insa, pe 1 decembrie, in locul manifestatiilor pasnice, autoritatile s-au confruntat cu o adevarata revolta. Sute de mii de ucraineni, mobilizati de opozitie sau doar indignati de excesul de violenta folosit de autoritati in zilele dinainte, au iesit in strada in Kiev strigand “Afara cu talharii!” si “Revolutie!” Dupa o batalie cu sute de raniti, protestatarii au ocupat sediul primariei din Kiev si cel al Uniunii Sindicatelor. Euromaidanul renascuse, doar ca nu mai era un protest, ci o tentativa de revolutie.

In urmatoarele zile, zonele ocupate de protestatari in centrul capitalei ucrainene s-au transformat intr-o combinatie de tabara militara si carnaval, fara sa scada in intensitate. Pe 8 decembrie, liderii opozitiei au anuntat ca pe Euromaidan s-au adunat un milion de oameni. O masa greu de controlat si cu obiective diverse: potrivit unui sondaj, doar jumatate protestau pentru reluarea politicii de integrare in UE si un sfert nu voiau demisia presedintelui Ianukovici. Nu e de mirare ca in aceiasi zi, revolutia a facut un pas gresit: demolarea statuii lui Lenin din centrul Kiev-ului. Actiunea, considerata chiar si de lideri ai Euromaidanului un act de vandalism, le-a oferit un pretext autoritatilor sa reia interventiile in forta.

Revelion pe Euromaidan
Ciocnirile din urmatoarele zile au culminat cu o adevarata batalie intre mii de protestatari si polisti pe 11 ianuarie. Explozia de violenta nu a descurajat insa niciuna dintre tabere; numarul protestatarilor a continuat sa creasca, pana cand pe Euromaidan nu a mai ramas loc pentru niciun cort nou, in vreme ce presedintele Ianukovici a apelat la sprijinul economic al Rusiei, pentru a le demonstra adversarilor sai ca aceasta ofera o alternativa la fel de viabila ca Uniunea Europeana. In replica, protestele s-au extins si in Rada, parlamentul ucrainean, unde opozitia a incercat sa blocheze orice acord cu Rusia.

200.000 de oameni au sarbatorit trecerea in noul an pe Euromaidan. Protestele nu dadeau niciun semn ca se vor sfarsi, in ciuda atacurilor izolate asupra unor lideri ai opozitiei, atat in Kiev cat si in alte orase. Pe 16 ianuarie, Parlamentul a votat, in conditii controversate, o serie de legi anti-proteste care limitau drastic libertatea de exprimare si ii condamnau la 10 ani de inchisoare pe manifestanti. Blamate atat de liderii UE, cat si de guvernul american, legile au dus la un mars al protestatarilor asupra parlamentului. Dupa cinci zile de lupte soldate cu morti si cu peste 1.000 de raniti, fortele de ordine au invins, manifestantii fiind respinsi inapoi pe Euromaidan.

Miscarea de protest incepe sa fie dezbinata
Mai mult, atacul asupra Radei a marcat si o scindare a protestatarilor intre moderati – cei care continuau sa protesteze pe Euromaidan – si radicali, “miscarea de pe Strada Hrusevskoho” (unde se afla sediul parlamentului ucrainean). In urmatoarele zile, in vreme ce autoritatile se regrupau pentru o noua batalie, apeland chiar si la patrule civile pro-guvernamentale, in cadul miscarii de protest au aparut noi “aripi” radicale.


La centrul politic al Euromaidanului: moderatii din Uniunea Populara “Maidan”, avandu-i in frunte pe Iulia Timosenko, pe fostul Ministru al Economiei Arsennii Iatseniuc, pe Vitali Kliciko dar si pe Oleh Tiahnibok, liderul nationalist si antisemit al partidului de dreapta “Libertatea”. Uniunea “Maidan” si-a dorit sa fie un echivalent al “Solidaritatii” din Polonia, insa singurul element unificator a fost de fapt dorinta de a da jos regimul Ianukovici. Moderati ca Timosenko sau Kliciko au riscat, in conditiile violentelor de strada din ultima perioada, sa fie depasiti de neo-nazistii care s-au alaturat Euromaidanului si care sunt mult mai bine pregatiti pentru o asemenea confruntare.

In locul partidelor, Euromaidanul a adus in prim-plan grupurile de militanti. “Cauza comuna”, un grup extrem de activ, a reusit sa ocupe pentru cateva ore sediul unor ministere din Kiev, determinand autoritatile sa ameninte cu instituirea legii martiale. “Sectorul de dreapta”, o grupare nationalista care se opune atat intrarii in UE cat si regimului Ianukovici, a preluat controlul asupra strazii Hrusevskoho si a devenit mai degraba o problema de imagine decat un aliat util pentru protestatarii mai moderati. A aparut imediat si o contra-miscare, “Sectorul rosu”, care se opune dreptei, calificand-o drept fascista.

In acelasi timp, mai multi lideri ai protestelor au cazut victima unor atacuri cu autori necunoscuti, dar usor de banuit. Cel mai notoriu caz a fost cel al lui Dmitro Bulatov, liderul AutoMaidan, miscarea de protest a soferilor solidari cu EuroMaidanul. Rapit pe 23 ianuarie, a fost gasit in viata o saptaman mai tarziu cu o ureche taiata si rani care indicau ca a fost crucificat.

Dupa ce a fost rapit si troturat, Bulatov a fost arestat de autoritati. Povestea liderului Auto Maidan

Kiev, camp de lupta
Totusi, la mijlocul lunii februarie au inceput sa apara semne ca ar putea exista si o rezolvare pasnica a crizei. Autoritatile au inceput sa elibereze o parte din opozantii arestati, protestatarii parasind in schimb o parte din cladirile pe care le cucerisera in ultimele luni. Legile anti-proteste au fost imblanzite. In acelasi timp, insa, guvernul ucrainean a inceput sa primeasca o parte din ajutorul promis de Rusia. Cu forte noi, batalia a reinceput, cu o intensitate nemaintalnita.

"Nu va implicati in Ucraina". Mesajul lui Putin catre europeni

Imagini din timpul protestelor din Kiev, din 20 februarie 2014

Pe 18 februarie, un mars de protest indreptat spre Parlament, unde urma sa se discute modificarea Constitutiei, s-a transformat intr-o batalie intre manifestanti si fortele de ordine. De o parte s-au aruncat pietre si cocktail-uri Molotov, de cealalta s-a tras cu munitie de razboi. In acea seara, Berkut a incercat sa disperseze Euromaidanul printr-un exces de forta. Dar, desi centrul Kievului s-a transformat pentru cateva ore intr-o mare de flacari, protestatarii au rezistat. Batalia s-a extins si in alte orase: in Liov, institutiile publice au fost luate cu asalt, in Ternopil cladirea politiei a fost incendiata iar in Lutk chiar guvernatorul regiunii a cazut in mainile protestatarilor.

O tanara si-a anuntat pe Twitter moartea in luptele de strada din Kiev

O victorie sangeroasa
Noaptea de 18 spre 19 februarie a fost decisiva. Desi Berkut a folosit grenade, gaze si chiar arme de foc, Euromaidanul a rezistat, chiar daca politia a ocupat cartierul general al revoltei, cladirea Uniunii Sindicatelor. Dupa un scurt armistitiu, violentele au reinceput. Centrul Kievului a devenit un teatru de razboi. In “joia sangeroasa”, 20 februarie, cel putin 100 de persoane si-au pierdut viata. Protestatarii au rezistat insa "falangelor" de scuturi ale fortelor de ordine. La finalul zilei Ianukovici a acceptat infrangerea.

Imaginile infioratoare ale luptelor de strada din Kiev

Presedintele ucrainean a ajuns la un acord cu opozitia, UE si Rusia. Oficial, acordul a fost semnat pe 21 februarie si a prevazut revenirea la Constitutia din 2004 in 48 de ore, reformarea Constitutiei, alegeri prezidentiale, o ancheta asupra violentelor din ultimele luni, dar si un anjamanet al autoritatilor de a nu declara stare de urgenta. Opozitia a acceptat acordul, in vreme ce partizanii lui Ianukovici au inceput sa paraseasca Ucraina in urma pierderii bataliei.

Dupa infrangerea lui Ianukovici, Euromaidanul ar putea incepe sa-si arate si latura urata. Actiunile gruparilor nationaliste si neo-naziste au fost trecute cu vederea in febra evenimentelor. Odata ce lucrurile s-au calmat, insa, Euromaidanul risca sa fie vazut intr-o alta lumina.

Bilantul revolutiei de la Kiev

Sursa: Pro TV


VIDEO PROTVPLUS.RO