Ce găsesc, ce le oferă satul? Văzut din afară, traiul la țară pare romantic, în natură, fără prea multe griji. În realitate, la sat e de muncă, în cele mai multe cazuri, de dimineața până seara. Și atunci, de ce renunți la viața de oraș pentru sat? Aflăm răspunsul acum, într-un material realizat de Alex Dima și Cristi Corchiș.
Corespondent PROTV: „Mesendorf, un sat vechi de peste 700 de ani, în inima Transilvaniei, nu departe de celebrul Viscri. Aici, Oana și Adrian Udrea și-au găsit liniștea și rostul. Aici locuiesc. Am ajuns.”
Am găsit familia Udrea la treabă. În șura din fundul curții, patru americani și un ghid sunt omeniți cu bucate alese. Oana e mare specialistă în supă de chimen, țușpais de țelină, înghețată cu flori de fân.
Oana Udrea: „Mie îmi place tare mult ce fac și am avut noroc, cum să fac, am toată viața ce îmi place să fac, știi? Mie asta mi se pare o chestie pe care cred că o pot spune prea puțin în ziua de azi. Rachiu? Le-am dat.”
Înainte să ajungă să trăiască la sat, nu gătea. A învățat și acum așază în fața oaspeților, odată cu mâncarea, și o poveste. A locului, a produselor din bătătură, a lor. Americanii sunt dați pe spate. Au citit despre acest loc și au venit.
Turist american: „Am citit recenziile despre experiența fantastică de la fermă la masă, cu toată mâncarea venind din acest sat și din satele din apropiere, și m-am gândit: trebuie să încercăm, trebuie să mergem acolo. Și ne-a depășit așteptările. Foarte, foarte tare. Foarte distractiv."
Oana a lucrat în Banca Națională ani mulți, era director; Adrian, în asigurări. Erau bine plătiți, aveau o viață bună în Capitală. În 2014 au ajuns într-o plimbare în Mesendorf cu gândul să cumpere o casă.
Adrian Udrea: „Am descălecat, am văzut-o, era o ruină, o mizerie, așa. Și ne-a plăcut cum e poziționată, am zis s-o luăm. Oana m-a întrebat ce o să facem cu ea? Am zis: vedem noi. Un loc să venim la pensie. La pensie, da, asta era planul. Și am luat-o. Și după aia am meșterit la ea. Timp de trei ani de zile, prin telefon mai mult, pentru că lucram pe vremea aia la București. Iar când a fost gata, am zis: de ce să mai stăm noi? Nu știu câți ani să ieșim până ieșim la pensie și nu știu ce. Așa că ne-am hotărât să ne mutăm.”
„Am cunoscut oamenii ăștia, știu, și cred că ne-a intrat locul sub piele, că e… o altă explicație. Nu există explicații raționale. Altfel, nici eu nu recunosc și în ziua de azi că, dacă vreun fost coleg de-al meu mi-ar fi zis ce avem noi de gând să facem, aș fi zis cum probabil că au și zis mulți: ăștia au înnebunit. Știi, deci noi, când ne-am mutat aici, ne-am mutat tot: cățel, purcel. Primele lucruri pe care le-am donat au fost astea de mers la birou, îți dai seama, toate ținutele de mers la birou, și eu, și el” a continuat Adrian.
„Cred că… nu știu, ne-a plăcut, se simțea nevoia. Știi da, așa am simțit noi că trebuie să ne mutăm și să ne apucăm de altceva. Ne-am apucat la început, scuză-mă, n-am avut la început de făcut brânză. Și, mă rog, când le spuneam foștilor mei colegi «O să mă mut la Mesendorf», «Ce o să faci tu la Mesendorf?» «O să fac brânză maturată.» «Știi tu să faci brânză?» «Nu știu, dar o să învăț»” a mărturisit Adrian.
Habar nu avea în ce se bagă. A fost la cursuri, a învățat, iar acum are în beci, împreună cu un vecin, un adevărat tezaur de brânză.
Adrian Udrea: „Am vrut să fac un produs. Și cu resursele locale… laptele a fost. Un lapte cu un gust cu totul deosebit, care preia toate ingredientele de pe pajiștile cu înaltă valoare naturală. Sunt 100 și ceva de tipuri de plante. Iar toate aromele acestor plante se transmit în gustul laptelui. Care, la rândul lui, transmite gust în brânza asta maturată.”
Are brânză cu trufe, plante, maturată în vin și tot felul de rețete secrete. Brânza de aici pleacă în restaurante de fițe din Capitală. Ne întoarcem în curte.
„Unul din motivele pentru care ne-am uitat la Mesendorf fix ăsta e. Asta e una din pajiștile cu înaltă valoare naturală. E vechea livadă a sașilor” explică el.
Prin spatele casei, pe această pajiște trece o pistă de biciclete care ocolea în trecut printre boscheți pentru a pătrunde în sat. Și-au deschis porțile, au amenajat curtea, și acum pista trece pe la ei prin curte, iar când sunt concursuri, mii de bicicliști pedalează chiar prin șura casei lor. Așa că, de multe ori, la ei în ogradă se strâng oameni care au cerut la un moment dat de mâncare.
Adrian Udrea: „Am fost solicitați să organizăm prânzuri și așa, pentru grupuri de turiști care vin de afară în… Oana a zis că ea gătește. Și gătește, avem oarecare succes. Are niște… premii, ea are niște recunoașteri, nu s-a inventat un premiu pentru pusul apei în pahare, dar probabil că voi fi și eu nominalizat la momentul ăla.”
Oana are deja mai multe premii pentru gustul pe care reușește să-l dea bucatelor, iar șura a devenit un loc în care se țin cursuri de gătit pentru pasionați din toată țara.
Pentru oamenii locului, venirea lor aici e o gură de aer. De la Magda cumpără brânză, de la Rozi, tot felul de dulcețuri.
Rozi, localnică: „Ne ajută, mi-au și promis de când au venit și au văzut produsele noastre. Au zis așa: dacă e și putem, încercăm să vă promovăm, mici producători din zonă. Și așa a și fost, și ajută. Mergem la târg, ea se ocupă cu totul. Pe calculator, toate comenzile.”
Turiștii veniți la masă întrebau și de cazare. Au luat o casă căzută din Criț: „Am luat pentru că ne plictiseam și ziua era foarte lungă. Am zis: hai să facem și o cazare în satul vecin.”
Au renovat casa, șura, tot locul a prins viață, și acum oameni din toată lumea se cazează aici, unde uneori se țin concerte și piese de teatru la care participă și sătenii. De loc răspunde Gina „Administratorul, să zicem așa. Eu deschid, eu închid.”
Gina îi ține de vorbă.
Reporter: Gina a lucrat înainte la o brutărie din sat, la cumnata ta, nu?
Oana Udrea: „La cumnata ei, și locul ăla s-a închis la un moment dat, și Gina aproape că, literalmente, i-a ieșit, luat din calea mașinii, când conducea prin sat. Așa e, nu așa e, da, să-i zic că vreau ceva de lucru, și adică a zis: da, da, da, uite, noi acuma suntem la faza de renovat construcție, muncă grea, de cărat cu roaba. Și cine a zis: fac orice. Așa a fost.”
În această seară, la cazare și masă sunt zece turiști din Anglia. Și Oana începe din nou o poveste, iar britanicii sunt dați pe spate.
Turist american: „Am fost complet copleșit în momentul în care am intrat. M-am gândit doar ce loc minunat. Și cu cât am văzut mai mult, cu cât am văzut mai multă expertiză și imaginația care au intrat în crearea acestui loc, cu atât am fost mai impresionat.
Da, este unic. Aș spune că este un loc unic. A fost o asemenea surpriză. Este prima noastră experiență, sau prima mea experiență cu România și cu oamenii și cu mediul rural, cu adevărat frumos. Și mi-ar plăcea să vin din nou. Știți, m-a lăsat cu o experiență foarte plăcută, un om minunat."
Uneori merge la școala din sat și gătește pentru copii. Și locul, oamenii încep să se schimbe.
Oana Udrea: „Cred că ne-am găsit. Locul, nu ne mai căutăm locul. N-am… sentimentul că ne mai căutăm ceva. Da. Cred că încercăm să ne simțim cât de bine putem în locul ăsta și în pielea noastră de acum, știi, fără, noi nu avem un plan. Noi nu trăim aici pe un plan. Noi am ajuns aici. Și am dat înainte, că așa suntem construiți, să îi dăm înainte. Nu ne uităm în spate.”
În satele Transilvaniei s-au mutat mulți orășeni. Unii și-au deschis mici afaceri pentru a supraviețui. Cu Oana am ajuns la Saschiz, la un curs pentru antreprenori, în care foștii orășeni sunt învățați cum să se acomodeze și cum să dea valoare vieții la sat.
Cristina Iliescu, manager Destinație Colinele Transilvaniei: „Viața la sat nu e ușoară și e dincolo de ceea ce vezi când ajungi dintr-o vacanță, dar sunt multe familii care s-au întors, care și-au făcut aici o viață, care trec peste aceste greutăți. Sunt motoare. Marea parte dintre ei sunt motoare în comunitățile în care sunt. E suficient să se adune câteva familii care, după aia, cresc lângă ele și după ele.”
Corespondent PROTV: „Pandemia, dincolo de toate relele pe care ni le-a adus, pentru mulți români a fost salvare și un nou început. Atunci, acum șase ani, au fugit prin sate în căutarea izolării și au descoperit viața la țară. Le-a plăcut atât de mult încât au rămas.”
Datele arată o creștere semnificativă a românilor care aleg să trăiască la țară. 80.000 anul trecut, 160.000 în 2024 și-au făcut buletin în rural. Fenomenul a început prin anii 2.000 și s-a accentuat după pandemie, dar și odată cu îmbunătățirea rețelelor de drumuri, alimentare cu apă și internet. Tot datele arată însă că mulți dintre cei care au ales să locuiască la țară n-au rupt legătura cu orașul. În multe situații, românii care locuiesc la țară fac naveta la oraș la muncă.
Andy Hertz a trăit în Londra. Acum 10 ani a venit în vacanță.
Andy Hertz: „Am găsit într-un cătun de munte câțiva tineri nebuni, să zic așa, care stăteau în chirie în niște case foarte simple și erau foarte fericiți. Și acolo a fost cumva declicul, că de fapt satul, despre care credeam că e doar pentru bătrâni pensionari, vacanțe și ferme, e de fapt pentru noi toți. Și atunci am decis cumva pe loc să rămân în România.”
La țară și-a întemeiat o familie, are acum trei copii și e fondatorul grupului „Mutat la țară” pe Facebook, care numără peste 400 de mii de membri. A scris și o carte despre această poveste.
Andy Hertz: „Se mută la țară pentru că este foarte normal să te muți la țară, se mută la țară pentru că e tot mai cald. Vara se mută la țară pentru că vezi câte un cutremur prin nu știu ce țară și blocurile ceaușiste expiră, se mută la țară pentru că vor mâncare mai sănătoasă și vor să-și pună și ei, chiar dacă nu, nu și-o pot face pe toată, dar măcar câteva găini. Cred că cumva în ADN-ul nostru există chemarea asta către pământ, către liniște, către natură, către verde, către grădină. Către tihnă.”
E convins că fenomenul va lua o amploare mult mai mare în anii următori. Pentru ei, de câțiva ani, organizează festivalul „Mutat la țară”, în care se întâlnesc, își vând ponturi, se împrietenesc și ajută. Iar Andy e sufletul acestei povești și omul pe care îl contactează pentru sfat.
