Botoșani, unul dintre cele mai sărace județe din România. Oamenii s-au obișnuit cu puțin pentru că n-au avut niciodată nimic
Botoșani în paragină - partea I. Județele sărăcite, ținute în subdezvoltare, uitate de marile inițiative și de culoarele de transport rapid, unde o mână de oameni ocupă cele mai bune slujbe din ținut, conducerea, prezentate la „România, te iubesc”.
Județul Botoșani poate fi decorul unor filme de început de secol 19. Oamenii n-au nici în ziua de azi apă, canalizare sau asfalt. Și e vorba despre jumătate din populație. Nu există investitori, iar migrația e principala ocupație a tinerilor. În acest tablou al sărăciei, clasa politică prosperă. Botoșaniul a dat procurorilor personaje demne de trecut în cărțile despre cum să fraudezi banul public. Și asta în vreme ce oamenii așteaptă de 30 de ani un semn că bunăstarea va ajunge și pe strada lor.
La Botoșani timpul nu înseamnă bani. Dacă ar fi fost așa, cei 30 de ani trecuți de la Revoluție s-ar fi tradus în bunăstare pentru cei 400 de mii de locuitori.
Județul are cea mai proastă infrastructură rutieră din țară, cu mai puțin de jumătate dintre drumurile județene modernizate.
90 la sută dintre gospodării nu sunt racordate la rețeaua de gaz, iar la canalizare și apă au acces doar jumătate dintre locuitori.
Satele sunt golite de forța de muncă plecată în străinătate pentru că nu sunt locuri de muncă.
Și peste toată această săracie s-a cățărat o clasă politică.
Șapte președinți de Consiliu Județean a numărat până acum județul. Doi s-au remarcat prin fapte penale, alții prin incompetență.
Oamenii s-au obișnuit cu puțin pentru că n-au avut niciodată nimic. Par uitați de vremuri și autorități. De un an la primărie a venit un om din sat, mic fermier. Marinel Moruz n-a avut ambiții politice, a candidat pentru că se săturase de lipsuri. Și spre supriza tuturor a și câștigat deși oamenii nici nu auziseră de partidul pe lista căruia se află, USR.
Pentru oameni n-a contat partidul. Voiau o schimbare după 20 de ani de administrație a fostului primar, Ștefan Cojocariu. L-am întâlnit și noi în urmă cu patru ani.
Ștefan Cojocariu: Noi n-avem venituri proprii.
Reporter: N-aveți niciun angajat?
Ștefan Cojocariu: Nu.
Reporter: De ce va votează oamenii?
Ștefan Cojocariu: Nu știu.
Reporter: Ce le-ați promis?
Ștefac Cojocariu: Nimic.
Niciun ban european n-a ajuns la Dimacheni. Nici bani guvernamentali deși podul de lemn care leagă satul de drumul principal e la un pas să se prăbușească.
Doar niște kilomteri de asfalt și bună intenție lăsată neterminată de a face o toaletă în școală sunt singurele investițîi lăsate de fostul primar. Ar mai fi și locurile de joacă lăsate în paragină.
Gică Viziteu se uită mai mereu la hainele vechi și rupte în care e îmbrăcat satul. N-a fost mereu așa. Dar azi, par pierduți între probleme, lipsa banilor și cumplită lipsa de viziune a autorităților de centru.
Gică Viziteu: Primarul e nevinovat, a luat primăria fără datorii.
Marinel Moruz a găsit primăria în incapacitate de plată cu datorii foarte mari și puține proiecte.
Anul trecut, primarul a plătit 24 de mii de lei ca să foreze cinci fântâni să acopere nevoia de apă a oamenilor până reușește să se conecteze la rețea. Pentru oamenii din sat a fost primul semn că se întâmplă ceva bun.
În toată comuna, singurele plătitoare de impozit pe salariu sunt cele două angajate de la magazinul din sat și oamenii din primărie. Cei în putere pleacă în străinătate și se întorc cu ceva bani cu care supraviețuiesc până la următoarea vară.
În tot județul sunt aproape 70 de companii, iar cele mai multe locuri de muncă sunt în confecții. Patronii se plâng mereu că n-au mână de lucru. La Agenția de Ocupare a forței de Muncă sunt înregistrați 4000 de șomeri. După ce le expiră, mulți preferă să primească ajutor social și să muncească cu ziua. Naveta nu e pentru ei.
În tot județul, la o populație de 400 de mii de oameni există puțin peste 50 de mii de angajați, iar cel mai mare angajator e statul. Peste 60 la sută dintre oameni trăiesc la țară și singura sursă de venit e agricultura sau creșterea animalelor.
Nea Ion are una din zecile de ferme mici de vaci care nu numără mai mult de 15 capete. Muncește toată ziua pentru puținii bani pe care îi ia pentru lapte.
La răscruce de drumuri, oamenii așteaptă mașina fabricii să ia laptele adunat în recipiente metalice. Pentru un litru primesc de la un leu și 20 de bani până la un leu și 70.
Pentru mulți săteni acestea sunt singurele venituri. Terenurile agricole le-au vândut sau le-au dat în ardenda celor trei investitori străini care domnină industria agricolă din județ.
