Cum vorbim cu copiii despre lucruri importante
Nu îi putem feri pe copii de istorie. În Ucraina, milioane de familii au rămas pe drumuri din cauza războiului lui Putin.
La Delhi, crâncenele temperaturi record de 50 °C i-au ținut pe copii închiși în casă vara aceasta, fără să poată să învețe ori să se joace. Prețurile alimentelor la nivel mondial sunt în creștere, motiv pentru care copii din toate colțurile lumii suferă de foame. Așa că, inevitabil, generația următoare vrea să înfrunte marile întrebări: de ce există războaie? Care este locul nostru în natură? Ce sunt banii și de ce sunt ei atât de importanți?
Adesea, copiii iau aceste întrebări mult mai în serios decât adulții. Ei pun sub semnul întrebării lucruri pe care cei mari le consideră de la sine înțelese. Poate că pe adulți îi enervează când copilul întreabă „De ce?” de fiecare dată când îi răspund ceva. Dar de obicei copilul doar încearcă să ajungă la miezul lucrurilor așa cum adulții au încetat de mult s-o mai facă.
Un alt lucru de care nu îi putem feri pe copii este expunerea la o istorie falsă. De la o vârstă foarte fragedă, cei mici sunt asaltați de mituri și dezinformare, nu doar despre evenimente curente, ci chiar și despre noțiunile de bază ale istoriei omenirii: cine suntem, de unde venim și cum am ajuns aici.
În țara mea natală, Israel, de exemplu, chiar și elevii de la școlile laice învață de obicei despre Grădina Raiului și văd imagini colorate cu Arca lui Noe cu mult înainte să afle despre neanderthalieni ori să vadă picturile rupestre de la Lascaux și din Sulawesi. Asta are un impact. Se poate trasa o legătură directă între porunca „Umpleți pământul și-l supuneți” din Cartea Facerii, pe de o parte, și revoluția industrială și actuala criză ecologică, pe de altă parte. O altă linie de influență directă se poate identifica între relatările istorice pe care le învață la școală copiii ruși, pe de o parte, și invadarea Ucrainei de către Putin și declanșarea crizei alimentare globale, pe de altă parte.
Dacă îi lăsăm pe copii pradă miturilor, mai târziu e greu, dacă nu chiar imposibil să le mai scoatem ideile astea din cap. Este vital să vorbim deschis cu ei despre lucrurile importante într-un mod științific și responsabil, întemeiat pe dovezi, nu pe credință dogmatică. Aceasta este o provocare cu care mă lupt și eu în ultima vreme când scriu istoria lumii pentru copii.
Ce am învățat eu din acest proiect este că prezentarea lucrurilor importante pentru un public format din copii e o chestiune delicată. Unele teme sunt amuzante, ca explorarea vieții de zi cu zi a vânătorilor-culegători din Epoca pietrei, când oamenii trăiau în sălbăticie și copiii își petreceau timpul învățând să se cațăre în copaci, să ia urma animalelor și să facă focul. Dar alte subiecte sunt mai dificile. Analizând ceea ce s-a întâmplat când sapiens i-au întâlnit pe neanderthalieni, de exemplu, ajungem să discutăm cum ar fi putut fi viața unui copil cu o mamă sapiens și un tată neanderthalian, abordând subiecte ca rasismul, războiul, genocidul și extincția.
Este crucial să vorbim și despre partea întunecată a istoriei, dar cum să facem asta fără să băgăm spaima în copii? Un principiu călăuzitor este că, pentru a descrie explicit lucruri îngrozitoare, ar trebui să așteptăm până când ascultătorul devine suficient de matur ca să le gestioneze. Cât despre calamități și nedreptăți, cel mai bine este să punem accent pe factorul activ: oricât de îngrozitoare ar fi lucrurile, de obicei oamenii le pot schimba în bine. Asta nu e o speranță deșartă, e însăși esența istoriei. La urma urmei, istoria nu este studiul trecutului sau pur și simplu o listă de războaie și de dezastre și de regi morți care au domnit cu mii de ani în urmă. Istoria este studiul modului în care se schimbă lucrurile.
Dacă credem că lumea a fost mereu la fel și că modul în care trăim acum este singurul mod de viață al oamenilor, atunci e firesc să considerăm că schimbarea este imposibilă și că problemele cu care ne confruntăm nu pot fi rezolvate. Chiar dacă lucrurile sunt foarte nedrepte, ce putem face noi? Pur și simplu așa e făcută lumea asta, ne spunem. Dar, studiind istoria, aflăm că oamenii nu au trăit mereu așa cum trăim noi astăzi și că lumea se schimbă neîncetat. Oamenii au făcut lumea așa cum este – așadar, tot oamenii o pot schimba. Sigur, nu e o treabă ușoară, dar s-a întâmplat de multe ori până acum.
De aceea are istoria atâta forță. Ea este cheia schimbării lumii. În așa măsură încât, în multe locuri, guvernele se tem de istorie. Conducătorii rareori le interzic oamenilor să învețe matematică sau fizică. Dar multe guverne le interzic oamenilor – și mai ales copiilor – să învețe cel puțin despre anumite părți ale istoriei. Totul se întoarce la regii aceia morți care au domnit cu mii de ani în urmă, întinzându-și spre noi, din mormânt, mâinile înghețate ca să ne țină mintea captivă și să oprească schimbarea.
La urma urmei, acei regi morți demult au fost cei care au născocit și au răspândit tot soiul de povești despre zei, națiuni, bani și iubire pe care încă le cred și cărora încă le rămân fideli și astăzi atâția oameni. Pentru a ne mai elibera de aceste povești și a ne comporta diferit, trebuie să înțelegem mai întâi cum au fost ele create și răspândite. Altfel, nu vom pricepe niciodată ce sunt ele cu adevărat: doar niște povești. Copiii care întreabă „De ce?” sunt o forță importantă ce poate zdruncina din temelii poveștile acestea vechi.
Dacă trebuie să avem grijă să nu îi speriem pe cei mici, nu trebuie nici să-i împovărăm cu responsabilitățile noastre. Cel mai vechi păcat din setul de tactici ale adultului este să ne așteptăm ca ei să ne ducă mai departe proiectele și, mai ales, să rezolve problemele care vrem noi să fie rezolvate – dar cărora încă nu le-am găsit soluție. Când vorbim cu copiii despre lucruri importante, ar trebui, din când în când, să ne întrebăm de ce facem asta de fapt.
Fiecare om de pe lumea asta poartă o povară grea. Când îi învățăm istorie pe cei mici, o facem uneori pentru a transfera o parte din povara noastră pe umerii generației următoare. Vrem ca tinerii să ducă mai departe credințele, amintirile, identitățile și conflictele care ne-au apăsat toată viața. „Uite, puștiule, eu am purtat astea pe umeri până aici – acum e rândul tău să le duci mai departe!”
Nu e drept. Un motiv mult mai bun pentru a preda istorie este să-i ajuți pe copii să scape măcar de o parte dintre fricile, iluziile și urile lor. „Puștiule, vezi lucrurile astea? Eu mă chinui cu ele de ani de zile și nu mi-au adus decât nefericire. Fii cu băgare de seamă! Nu trebuie să ți le iei și tu în cârcă!”
Eu sper ca istoria să devină un instrument de eliberare a oamenilor, nu de înrobire a lor. Un instrument de făurire a unor noi concordii, nu de perpetuare a unor conflicte vechi. La urma urmei, înveți istorie nu pentru a ține minte trecutul, ci pentru a te elibera de el.
Suntem de neoprit. Cum am luat în stăpânire lumea de Yuval Noah Harari a apărut la Editura Polirom în 14 octombrie 2022.
Yuval Noah Harari este istoric şi autorul bestsellerurilor Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, 21 de lecţii pentru secolul XXI şi Sapiens: o istorie grafică.
