Un colț de rai din România, „uitat” de autorități, atrage turiști din toată lumea. Tradițiile încă dau viață locului
În inima Munților Poiana Ruscă, furnalul de la Govăjdia, care ar fi livrat fontă pentru Turnul Eiffel, zace astăzi uitat, înghițit de bălării. Autoritățile nu îl folosesc în niciun fel pentru a atrage turiști, iar istoria se stinge tăcut.
În schimb, câțiva oameni îndrăgostiți de zonă cumpără case vechi, le repară și aduc vizitatori din toată lumea. Între sate cu drumuri de marmură, aproape pustii, și tradiții păstrate cu încăpățânare, descoperim Ținutul Pădurenilor – un colț de rai care merită văzut, din „Necunoscuta Românie”.
În inima Munților Poiana Ruscă, unde pădurile se deschid precum cortinele unui teatru, se află Govăjdia – un sat din Ținutul Pădurenilor. Aici a funcționat cândva unul dintre primele furnale din Europa.
Locul a fost ales cu grijă: pământul ascundea minereu, pădurile ofereau lemnul pentru mangal, iar apele – energia pentru turbine.
Oamenii munceau în ture de 12 ore, fără pauză. Români, romi, germani – pe aceeași linie de foc. Astăzi, furnalul – care ar fi livrat picioarele de fontă pentru celebrul Turn Eiffel – zace în uitare. Așa arată istoria când rămâne nesupravegheată: tăcută, în bălării.
O casă veche, un vis nou
Așa că am plecat mai departe. Să căutăm ce a mai rămas din spiritul pădurenilor. Cătune întregi sunt pustii. La Sohodol, Sergiu Ciobanu a venit pe bicicletă și s-a îndrăgostit de o casă de 300 de ani. A dat pe ea câteva sute de euro.
Sergiu Ciobanu: „Casa nu pot să zic că-i cea mai confortabilă, e o casă autentică și-am încercat să păstrez cât de mult pot.”
Americani, africani, francezi – vin să doarmă aici. Nu pentru că e confortabil. Ci pentru că e real. Încă mai găsim prin pod sau în cufere, frânturi de vieți.
Sergiu Ciobanu: „Zic mă, oare ce să fie aicea, o fi plină de bani, acum am dat lovitura. Aici, uite, un buton, apeși și, când să iasă aurul, ce să fie... trusa de bărbierit a fostului proprietar. Uite, aici e briciul. Are o patină pe el...”
Peste drum de casa lui Sergiu este școala din sat, părăsită de zeci de ani. Doar Marcel mai trece pe acolo.
La Alun – cel mai vestit dintre satele pădurene – drumul e pavat cu marmură. Temeliile caselor, grajdurile, biserica – toate sunt din piatră albă, nobilă.
Pădurenii au ridicat un sat imperial. Astăzi – aproape gol. Patru suflete au mai rămas. Două măicuțe și un cuplu de ciobani, pe care i-am găsit în vârf de deal.
Ovidiu Rădoș, oier: „Mâncarea e mai bună cu untură decât cu ulei.”
Reporter: „Și nu e nesănătos, cu mult colesterol?”
Ovidiu Rădoș, oier: „Nu, nu, astea-s vrăjeli. Bătrânii care au trăit înainte 100 de ani au mâncat untură și slănină.”
Nedeia: tradiția care unește generațiile
La Poienița Voinii, două generații scutură țesături în vânt, pregătindu-se de nedeie – o sărbătoare specifică zonelor de munte.
Aici, hainele femeilor poartă în ele povestea vârstei. Doar ne uităm la cămașă: dacă e plină de flori – e tânără; dacă e alb-negru – avem de-a face cu experiență. Multă.
Tanti Dorica încă mai lucrează cu iglița. Face „ciptă” – dantela cămășii unui nepot.
Reporter: „În cât timp lucrați dumneavoastră cipta pentru o cămașă?”
Dorica Rădoane, pădureancă din Poienița Voinii: „Păi dacă stau, cum e asta micuță așa, trei zile!”
Mai e o tradiție care rezistă încă în Ținutul Pădurenilor. Sâmbăta seara, femeile își pun șorțul, întind aluatul și gătesc plăcinte. Nu pentru turiști. Nu pentru Instagram. Ci pentru că așa se face.
Elena Bucșițan, pădureancă din Toplița: „Umplute cu brânză, caș de oaie, smântână și mărar.”
Un aluat moale, întins pe masă. Umplutura, subțiată cu lapte acru, se trage înăuntru ca o promisiune. Se împăturește, apoi se coace direct în tigaie. O plăcintă care e și desert, și cină, și declarație de identitate.
Povestea pădurenilor s-ar șterge încet, dacă n-ar fi câțiva oameni care încă mai cumpără o casă, mai bat un cui, mai schimbă o țiglă. Unii fac pensiuni. Alții le iau doar pentru că peisajele i-au convins să stea. Măcar pentru o vreme, până se răcește plăcinta.
Asta e Necunoscuta Românie. Nu cea din ghiduri cu poze colorate, ci cea care stă ascunsă în aluat, în liniște.
