Niste fotbal? Ca de Waka-Waka, Jabulani si vuvuzele ne-am cam plictisit!
Zau asa: e unul dintre cele mai fara de miez Mondiale pe care le traim. Personal, le-am contabilizat din ’90 incoace. Meci cu meci, de la Toto Schilacci si golurile sale chinuite, palida imitatie a reusitelor boeme marca Gerd Muller.
De la sprinturile lui Lacatus si plasa rupta a lui Dasaev…. De la una dintre cele mai urate finale posibile, Germania-Argentina. 1-0 pentru nemti, gol din penalty. Tipic Beckenbauer-antrenorul. Beckenbauer-jucatorul era altceva…
Altceva ne-am fi dorit, cu totii, SI de la Mondialul african. Un fotbal deschis, in primul rand. Un fotbal jucat foarte mult cu sufletul, nu cu placuta magnetica sau laptopul pe care antrenorul jongleaza, cat ai zice “Maradona”, cu sistemele de joc, precupat sa se apere, nu sa marcheze. Ba e 4-5-1, ba devine brusc 4-1-4-1 sau 4-2-3-1. Mai rar un 4-3-3 placut ochiului si profitabil, in paranteza fie spus…
Un fotbal in care sa nu conteze daca ai ghetele si freza ca ale lui Cristiano Ronaldo, te cazezi la 4 sau la 5 stele, joci la poarta din stanga sau din dreapta, ai soarele in ochi, tremuri de frig sau mai stiu eu ce alte motive mai invoca “parlitii” de alearga dupa Jabulani zilele acestea…
Multi spun ca explicatia e simpla: dom’le, fotbalul a evoluat, nu mai exista echipe mici si scoruri-fluviu. Nimic de comentat. Dar cum e cand, dupa prima runda de jocuri de la un Campionat Mondial, ai senzatia ca fiecare meci e o mostra de temporizare Angelo Niculesciana? Cand iti propui sa te uiti, cu atentie, dupa fotbalisti adevarati (caci jucatori de fotbal avem si aici, in Romania), dar iti dai seama ca ba sunt asezati groaznic pe teren (vezi cazurile Messi, Rooney, David Villa), ba sunt iesiti din forma (Kaka, Luis Fabiano, Xavi), ba mutra antipatica a antrenorului iti aminteste de decizii precum “Ronaldinho? Ce sa caute asta in lotul meu?!?”
Ne-am fi dorit spectacol cu Spania si Brazilia, ne-am fi dorit o Franta mult mai apropiata macar de semifinalistii Platini si Tigana, daca nu de superclasa lui Zizou, Djorkaeff, Desailly sau Dugarry. Visam la o Anglie solida, cu super Stevie G la carma, la o Olanda fermecatoare, asa cum e de la Cruyff incoace, la o Italie sigura pe ea si la o surpriza africana (Ghana, campioana mondiala U20, de exemplu).
Asa, ne-am multumit, cuminti, cu cele patru goluri ale Argentinei – o colectie de valori, fara antrenor adevarat– si ale Germaniei – o echipa inca in formare, de urmarit in 2014. Am spus “bogdaproste”, am inchinat rapid trei cruci si-am scuipat anti-deochi pentru un Anglia-SUA decent si ne-am facut sperante de pomana la Cote d’Ivoire-Portugalia. Sigur, ne place tuturor modul in care isi apara sansele nord-coreenii sau americanii. Luptatori cu ideologii total diferite, animati, insa, de acelasi gand nobil: sa demonstreze ca pot. Nu mai stiu cine spunea, intr-un comentariu, parca, ceva de genul “Daca le dai americanilor tema ca-n 15 ani sa invete un anumit sport, vor deveni printre cei mai buni”. De acord cu respectivul!
Globalizarea lui Blatter, preluata drept sfanta mostenire de la Joao Havelange (care le-a dat mexicanilor doua editii la 16 ani distanta, in ‘70 si ’86 pe criterii doar de el stiute), are si parti bune. Africanii fac spectacol. Chiar si in plina iarna australa, la 2 grade Celsius, temperatura cu care nu prea sunt obisnuiti cei care au mai avut sansa sa isi plimbe crampoanele pe gazoane de Mondial. Vuvuzelele au farmecul lor… Daca brazilienii, prin definitie artisti ai tribunelor, vor sa le “importe” pentru editia din 2014…chiar inseammna ceva! Pana si arbitrii au dat dovada de mai multa atentie, parca. Dar si asa…
…noi, cei de-acasa, avem o mare problema: ne lipseste fotbalul! Ne lipsesc orele acelea in care tremura carnea pe noi de emotie. In care urlam ca descreieratii “Goooooooooool”, chiar daca jucau Anglia si Camerun, iar noi tineam cu ai lui Gazza si Shilton doar pentru ca freza lui David Platt ne era mult mai simpatica decat cea a lui Cyril Makanaki. Basca pentru ca bunicul Roger Milla si ai lui ne administrasera un 2-1 in grupe!
Ne lipsesc elemente (banale pentru unii, poate) precum geniul lui Hagi, sprintul lui Raducioiu sau, ca sa nu fiu acuzat de nostalgii…”aurite”, siretenia lui Roberto Baggio, zambetul lui Ronaldinho, prezenta de spirit a lui Romario, fantezia lui Bergkamp, prestanta lui Cannavaro. Ne e dor de Maradona-jucatorul, de antipatic de simpaticul Caniggia, de modul in care citeam Burruchaga in pozele de colectie pentru care mestecam guma de ne cadeau falcile… De Batistuta, de Bebeto, de stangul ucigator al lui “mamaliciki” Stoicikov si de chelia lui Iordan Letchkov. De uriasul Zidane, de masinaria de fotbal a Olandei, de forta lui Gary Lineker, de urletele tribunei sud-coreene (“Teeeeee-ha-min-gu!”) sau de cursa sublima a lui Saeed Al-Owairan din meciul Arabiei Saudite cu Belgia, din ’94….
Si asta daca luam doar ultimii 20-25 de ani. Sa alunecam mai inapoi, in timp, ar insemna sa ne asumam statutul de nefericiti muritori, sa ne scoatem papucii si sa ne inchinam, pe un covor de lapte si miere, in fata zeilor.
Pe care, asa cum se si cuvine, ii cunoastem doar din auzite, citite sau, cu putin noroc, multumita imaginilor de arhiva scapate pe YouTube. II stiti? Sunt toti cei care au traversat Atlanticul pe “Conte Verde”, pentru primul Mondial, in 1930 (eram si noi acolo, stiti?). Sunt Puskas, Eusebio, Charlton, Pele, Garrincha, Beckenbauer, Cruyff sau Kempes si colegii lor. Pe ei ii interesa doar fotbalul. Si pe noi la fel. Asa ca, daca nu indraznim prea mult…ni-l aduceti inapoi?
Sursa: Silviu Calangiu
Etichete: fotbal, campionatul mondial de fotbal,
Dată publicare:
17-06-2010 00:00
