Regizorul Cristian Mungiu: „Cea mai mare dramă a României e exodul. Milioane de oameni au plecat”
Regizorul și scenaristul Cristian Mungiu a vorbit într-un interviu pentru ȘtirileProTV.ro despre cel mai nou film la care a lucrat, "Jaful secolului", regizat de Teodora Ana Mihai.
Povestea, inspirată dintr-un fapt divers, devine un comentariu social despre România de azi, despre emigrație, lipsa de perspective și fragilitatea vieților noastre.
Premiera „Jaful secolului” din Bucureşti, are loc luni, de la ora 19:00, la Cinema City AFI Cotroceni, alături de echipa filmului. „Jaful secolului” este propunerea României pentru o nominalizare la Premiile Oscar 2026 în categoria Cel mai bun film internaţional.
Astăzi vorbim despre film, despre filme și despre cum arată România de ieri și de azi prin lentila magică și prin penelul lui Cristian Mungiu – regizor, scenarist, producător.
Cristian Leonte: Jaful secolului este pretextul nostru de astăzi. E o mare bucurie să te avem aici, o onoare să putem vorbi despre opera ta și despre felul în care ea se vede la publicul tău și la publicul nostru.
Hai să începem cu Jaful secolului. Eu l-am văzut recent. La momentul interviului, filmul intră în cinematografe și va începe să circule și într-o mini-caravană a echipei. Doamnelor și domnilor, veți putea întâlni echipa filmului, schimba impresii, discuta despre Jaful secolului și nu numai.
Scenariul este scris de Cristian Mungiu, regia e semnată de Teodora Ana Mihai – dar filmul este al tău. L-ai văzut: cum ți s-a părut?
Cristian Mungiu: Am văzut filmul ieri sau alaltăieri, la Timișoara, după vreun an de când am încheiat montajul și el a circulat prin festivaluri și sincer, mi s-a părut bun. Am avut această adică surpriză legată de e prima oară când l-am văzut cu public în sală, ceea ce contează foarte mult. Din păcate, n-avem posibilitatea ca la filmul american să facem niște proiecții, intrarea de test, să vezi cum reacționează oamenii. Facem noi așa, în mic, ca la noi, dar văzându-l cu film cu public în sală, mi s-a părut că au reacționat așa cum așteptam, când mă așteptam, unde mă așteptam și că era, știi, simți la sală când e acea respirație și o respirație ok, pentru că mi s-a părut că nimeni nu s-a plictisit și nu s-a foit niciodată până la sfârșit, ceea ce e un mare țel. Întotdeauna când faci un film e un mare țel pentru orice film faci. Și eu am pretenția asta că nu există filme cum se zice la noi de festival și filme de public. Și filmul de festival trebuie să fie un film care să fie la fel de antrenant și la fel de captivant ca orice film. Doar că nu se trage cu pistolul și nu sunt explozii. Și cum să zic, apelezi un pic și la intelectul celui cu care vorbești. Adică nu te mulțumești numai la partea de entertainment. Și cumva, și în Jaful secolului încercăm același lucru. În ciuda acestui titlu pe care l-am ales eu să fie cât mai popular, pentru că, știi, ne luptăm cu stereotipul ăsta, că filmele de festival și filmele la care, de exemplu, e asociat numele meu sunt foarte pretențioase și oamenii la noi.Și că vă înțeleg, cinematograful e entertainment 100% asta își doresc. Ori filmul ăsta e făcut într-un fel ca să arătăm că se poate face entertainment de calitate, la care să atingi și un nivel pentru cei care își doresc mai mult doar decât entrataiment. Ăsta e și răspunsul la întrebarea de ce nu regizez eu. Eu am fost foarte prezent pe set, am fost foarte prezent alături de Teodora Ana Mihai, dar totuși mai am dorit ca acest film să co-opteze cât mai mulți oameni care vor fi avut experiența exilului pe care eu nu am avut-o. Am făcut o documentare foarte lungă la povestea asta. Cred că sunt capabil să scriu și despre situații pe care nu le-am trăit eu personal în viață, dar totuși m-a bucurat că atât regizoarea, cât și Ana-Maria Vartolomei, actrița principală, au experiența asta. Sunt copii din familii care au emigrat când copiii erau tineri. Și întrucât filmul vorbește foarte mult, inclusiv despre acest sentiment de a fi străini într-o altă țară și de a fi așa invizibili pentru localnici, de a fi tratat de cetățean de mâna a doua e mult din conotația asta în film și mi se pare că e mai ușor pentru un actor să o înțeleagă, dacă a trăit-o pe pielea propria.
Cristian Leonte: Jaful secolului pornește de la un fapt real furtul tablourilor dintr-un muzeu, dintr-o galerie, mai exact din Olanda, acum ceva timp. Este antrenant, confirm, te ține, te ține ... și deja a intrat într-o discuție pe care aveam de gând să ți-o propun, începe ca o comedie. Se desfășoară întreaga poveste, care, în fine, e totuși o ficțiune. Are sau nu mai multă legătură cu realitatea, prin personaje sau prin fapte? Mă rog, asta urmează să decidă chiar publicul. Dar mai e și planul al doilea... Planul al doilea e , da, drept o dramă pe care o vedem întâmplându-se România de peste 20 de ani, oamenii care pleacă în străinătate. Tu ai pomenit de actori și de regizoare care au trăit în străinătate împreună cu familia, oameni norocoși. Mult mai puțin norocoși sunt cei care se rup de familia lor și lasă o parte acasă și trăiesc în străinătate. Dar nu sunt nici acolo, nici acasă. Ai urmărit întradins, ai ținut să pui accent pe această dramă colectivă a României?
Cristian Mungiu: Știi ce se întâmplă? Eu întotdeauna plec de la o situație reală, de la o întâmplare, dar caut să înțeleg care e semnificația ei mai amplă. Pentru că până la sfârșit, genul ăsta de cinema, practic și în în cazul de față, n-ai decât să privești, dacă vrei, povestea acestui jaf, să vezi cât de ingenioși au fost acești oameni, dar mai târziu, totuși, există acest nivel în care te gândești că problema principală pe care o traversăm noi e acest exod de oameni care își pierd identitatea într-o măsură. Nu înseamnă că dacă muncești în Danemarca sau în Belgia ai devenit cu ceva belgian sau occidental și avem cu toții experiența călătoriei cu avionul cu acești oameni care merg la muncă și acolo ai așa, un pic ocazia să arunci o privire către ce înseamnă această clasă de oameni care au trebuit să plece, s-au adaptat, dar în care crește așa un fel de frustrare și un fel de furie.
Mi se pare un subiect foarte important pentru noi astăzi, în contextul sorry, să zic.. dar,în contextul socio-politic în care ne aflăm noi trebuie să înțelegem ce în mintea acestor oameni ca să putem să prevedem comportamentul lor. Și mi se pare că întotdeauna cinematograful e calea cea mai prietenoasă de a aduce un subiect în discuția publică, pentru că e camuflat într-o poveste. Te uiți la o poveste, dar după aia, dacă te întrebi ce e în capul acestor oameni, de ce ne identificăm noi atât de mult cu niște victime ale Occidentului care ne-a colonizat? Că asta e foarte interesant în film… să vezi cum noi avem așa un fel de sentiment dintr-ăsta de foști colonizați care își cer drepturile înapoi de la Occidentul cel asupritor. Dar pe noi nu ne-a colonizat nimeni. Ferească Dumnezeu, nu ne-au colonizat oamenii ăștia, dar e așa prin atingere, dacă vrei…
Și acest sentiment revendicativ vine și din faptul că totodată ne nemulțumește că atunci când emigrăm ne sunt alocate nouă acolo treburile cele mai puțin inspirante, fără ca să înțelegem că de fapt n-are nimeni nicio obligație să ne dea nouă de muncă acolo. Și că de fapt e un mare pas înainte și că putem să mergem acolo și că putem să muncim acolo. Nu ne obligă nimeni. Poți să stai frumos în satul tău sau în acel mic oraș în care dacă îți găsești de muncă, stai acolo, nu ești poftit să vii în altă parte… Dacă te duci, însă,ești invitat, cumva, să încerci să fii la înălțimea locului, să încerci să schimbi această imagine care nu-ți convine, că știi, noi avem o mare problemă cu imaginea noastră în străinătate, dar foarte rar legăm faptul că imaginea vine de la un conținut. Noi încercăm direct dacă s-ar putea, avem acest reflex propagandistic direct… să corectăm un pic în tușele în imagine, dar nu imagine e problema. Hai să corectăm conținutul, să încercăm noi să ne comportăm… comportamentul, atitudinea etică a muncii, a comportamentului social acolo. Și vedem că uneori se întâmplă, alteor nu se întâmplă, dar mi se pare că e foarte important să fim atenți la acest comportament, pentru că, altfel, o să fim mereu surprinși de fiecare dată când oameni ăștia se exprimă. Ei au această această fustrare, că pe ei nu îi ascultă nimeni, că sunt ai nimănui în țările respective, nu are cine să-i asculte, pentru că ei sunt veniți acolo la muncă, dar au sentimentul că nu-i ascultă nimeni nici de acasă și că nu întreprinde cineva de acasă... Adică, să gândesc cumva că ar putea să fie o măsură care să facă ca ei să fie priviți mai bine, ori lucrurile nu pot să se întâmple așa. Totul depinde și de ei și de felul în care noi reușim, dacă vrei acasă, să schimbăm lucrurile în bine, încât să nu mai existe acest exod permanent.
Vezi interviul integral în video-ul atașat acestui articol.
____
„Jaful Secolului” are deja în palmares patru premii importante: Premiul Publicului la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai, Balkan Film Award (premiul pentru cel mai bun film din competiția balcanică), în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Sofia, Marele Premiu la Festivalul Internațional de Film de la Varșovia (2024), Premiul pentru Cea mai bună Actriță în rol principal, la Festivalul Internațional de Film de la Tokyo (2024) acordat actriței Anamaria Vartolomei.
Cine este Cristian Mungiu
Cristian Mungiu s-a născut la Iași. După ce a studiat la Universitatea de limbi străine din Iași, a lucrat ca profesor și jurnalist. S-a mutat la București pentru a studia cinematografia și unde a regizat mai multe scurtmetraje.
Primul său lungmetraj, „Occident”, a avut premiera la Quinzaine des Réalisateurs în 2002 și a fost un succes de public în România. În 2007, cel de-al doilea film al său, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, a fost premiat cu Palme d'Or. A revenit la Cannes în 2009 cu „Amintiri din Epoca de Aur”, apoi cu „După dealuri”, dublu premiat în 2012 pentru Cel mai bun scenariu și Cele mai bune actrite, iar cu „Bacalaureat” a fost premiat pentru Cel mai bun regizor în 2016. În 2022 a revenit cu R.M.N.
