Cristian Mungiu: „Acasă întotdeauna se spunea: pregătește-te pentru ziua în care se va întoarce războiul, că stăm lângă ruși”
Regizorul și scenaristul Cristian Mungiu a vorbit, într-un interviu pentru ȘtirileProTV.ro, despre cel mai recent proiect cinematografic la care a contribuit ca scenarist, Jaful secolului, în regia Teodorei Ana Mihai.
Povestea, inspirată dintr-un fapt divers, devine un comentariu social despre România de azi și despre pericolul războiului care se poartă acum în Ucraina.
Premiera filmului „Jaful secolului” are loc luni, de la ora 19:00, la Cinema City AFI Cotroceni, în prezența echipei. Producția reprezintă propunerea oficială a României pentru o nominalizare la Oscar 2026, la categoria „Cel mai bun film internațional”.
Astăzi vorbim despre cinema, despre realitatea românească și despre felul în care Cristian Mungiu, scenarist și regizor, transformă poveștile în film.
Povestea „Jaful secolului”
Natalia, personajul interpretat de Anamaria Vartolomei, a ajuns la muncă într-o seră din străinătate împreună cu soţul ei, Ginel, cu scopul de a economisi bani pentru fiica lor, rămasă în grija bunicii. În România a fost premianta clasei, cea care s-a ţinut de carte, care a trebuit să treacă peste greutăţi crescând singură şi care a ajuns responsabilă şi muncitoare. În Olanda, încearcă să-şi rotunjească veniturile fiind chelneriţă la o petrecere sau menajeră. Însă, după un incident tulburător pe care îl povesteşte unor prieteni, devine parte dintr-un plan de răzbunare ce implică un jaf în toată regula.
Cristian Leonte: Jaful secolului este pretextul nostru de astăzi. E o mare bucurie să te avem aici, o onoare să putem vorbi despre opera ta și despre felul în care ea se vede la publicul tău și la publicul nostru.
Hai să începem cu Jaful secolului. Eu l-am văzut recent. La momentul interviului, filmul intră în cinematografe și va începe să circule și într-o mini-caravană a echipei. Doamnelor și domnilor, veți putea întâlni echipa filmului, schimba impresii, discuta despre Jaful secolului și nu numai.
Scenariul este scris de Cristian Mungiu, regia e semnată de Teodora Ana Mihai – dar filmul este al tău. L-ai văzut: cum ți s-a părut?
Cristian Mungiu: Am văzut filmul ieri sau alaltăieri, la Timișoara, după vreun an de când am încheiat montajul și el a circulat prin festivaluri și sincer, mi s-a părut bun. Am avut această adică surpriză legată de e prima oară când l-am văzut cu public în sală, ceea ce contează foarte mult. Din păcate, n-avem posibilitatea ca la filmul american să facem niște proiecții, intrarea de test, să vezi cum reacționează oamenii. Facem noi așa, în mic, ca la noi, dar văzându-l cu film cu public în sală, mi s-a părut că au reacționat așa cum așteptam, când mă așteptam, unde mă așteptam și că era, știi, simți la sală când e acea respirație și o respirație ok, pentru că mi s-a părut că nimeni nu s-a plictisit și nu s-a foit niciodată până la sfârșit, ceea ce e un mare țel. Întotdeauna când faci un film e un mare țel pentru orice film faci. Și eu am pretenția asta că nu există filme cum se zice la noi de festival și filme de public. Și filmul de festival trebuie să fie un film care să fie la fel de antrenant și la fel de captivant ca orice film. Doar că nu se trage cu pistolul și nu sunt explozii. Și cum să zic, apelezi un pic și la intelectul celui cu care vorbești. Adică nu te mulțumești numai la partea de entertainment. Și cumva, și în Jaful secolului încercăm același lucru. În ciuda acestui titlu pe care l-am ales eu să fie cât mai popular, pentru că, știi, ne luptăm cu stereotipul ăsta, că filmele de festival și filmele la care, de exemplu, e asociat numele meu sunt foarte pretențioase și oamenii la noi.Și că vă înțeleg, cinematograful e entertainment 100% asta își doresc. Ori filmul ăsta e făcut într-un fel ca să arătăm că se poate face entertainment de calitate, la care să atingi și un nivel pentru cei care își doresc mai mult doar decât entrataiment. Ăsta e și răspunsul la întrebarea de ce nu regizez eu. Eu am fost foarte prezent pe set, am fost foarte prezent alături de Teodora Ana Mihai, dar totuși mai am dorit ca acest film să co-opteze cât mai mulți oameni care vor fi avut experiența exilului pe care eu nu am avut-o. Am făcut o documentare foarte lungă la povestea asta. Cred că sunt capabil să scriu și despre situații pe care nu le-am trăit eu personal în viață, dar totuși m-a bucurat că atât regizoarea, cât și Ana-Maria Vartolomei, actrița principală, au experiența asta. Sunt copii din familii care au emigrat când copiii erau tineri. Și întrucât filmul vorbește foarte mult, inclusiv despre acest sentiment de a fi străini într-o altă țară și de a fi așa invizibili pentru localnici, de a fi tratat de cetățean de mâna a doua e mult din conotația asta în film și mi se pare că e mai ușor pentru un actor să o înțeleagă, dacă a trăit-o pe pielea propria.
Cristian Leonte: Jaful secolului pornește de la un fapt real furtul tablourilor dintr-un muzeu, dintr-o galerie, mai exact din Olanda, acum ceva timp. Este antrenant, confirm, te ține, te ține ... și deja a intrat într-o discuție pe care aveam de gând să ți-o propun, începe ca o comedie. Se desfășoară întreaga poveste, care, în fine, e totuși o ficțiune. Are sau nu mai multă legătură cu realitatea, prin personaje sau prin fapte? Mă rog, asta urmează să decidă chiar publicul. Dar mai e și planul al doilea... Planul al doilea e , da, drept o dramă pe care o vedem întâmplându-se România de peste 20 de ani, oamenii care pleacă în străinătate. Tu ai pomenit de actori și de regizoare care au trăit în străinătate împreună cu familia, oameni norocoși. Mult mai puțin norocoși sunt cei care se rup de familia lor și lasă o parte acasă și trăiesc în străinătate. Dar nu sunt nici acolo, nici acasă. Ai urmărit întradins, ai ținut să pui accent pe această dramă colectivă a României?
Cristian Mungiu: Știi ce se întâmplă? Eu întotdeauna plec de la o situație reală, de la o întâmplare, dar caut să înțeleg care e semnificația ei mai amplă. Pentru că până la sfârșit, genul ăsta de cinema, practic și în în cazul de față, n-ai decât să privești, dacă vrei, povestea acestui jaf, să vezi cât de ingenioși au fost acești oameni, dar mai târziu, totuși, există acest nivel în care te gândești că problema principală pe care o traversăm noi e acest exod de oameni care își pierd identitatea într-o măsură. Nu înseamnă că dacă muncești în Danemarca sau în Belgia ai devenit cu ceva belgian sau occidental și avem cu toții experiența călătoriei cu avionul cu acești oameni care merg la muncă și acolo ai așa, un pic ocazia să arunci o privire către ce înseamnă această clasă de oameni care au trebuit să plece, s-au adaptat, dar în care crește așa un fel de frustrare și un fel de furie.
Mi se pare un subiect foarte important pentru noi astăzi, în contextul sorry, să zic.. dar,în contextul socio-politic în care ne aflăm noi trebuie să înțelegem ce în mintea acestor oameni ca să putem să prevedem comportamentul lor. Și mi se pare că întotdeauna cinematograful e calea cea mai prietenoasă de a aduce un subiect în discuția publică, pentru că e camuflat într-o poveste. Te uiți la o poveste, dar după aia, dacă te întrebi ce e în capul acestor oameni, de ce ne identificăm noi atât de mult cu niște victime ale Occidentului care ne-a colonizat? Că asta e foarte interesant în film… să vezi cum noi avem așa un fel de sentiment dintr-ăsta de foști colonizați care își cer drepturile înapoi de la Occidentul cel asupritor. Dar pe noi nu ne-a colonizat nimeni. Ferească Dumnezeu, nu ne-au colonizat oamenii ăștia, dar e așa prin atingere, dacă vrei…
Și acest sentiment revendicativ vine și din faptul că totodată ne nemulțumește că atunci când emigrăm ne sunt alocate nouă acolo treburile cele mai puțin inspirante, fără ca să înțelegem că de fapt n-are nimeni nicio obligație să ne dea nouă de muncă acolo. Și că de fapt e un mare pas înainte și că putem să mergem acolo și că putem să muncim acolo. Nu ne obligă nimeni. Poți să stai frumos în satul tău sau în acel mic oraș în care dacă îți găsești de muncă, stai acolo, nu ești poftit să vii în altă parte… Dacă te duci, însă,ești invitat, cumva, să încerci să fii la înălțimea locului, să încerci să schimbi această imagine care nu-ți convine, că știi, noi avem o mare problemă cu imaginea noastră în străinătate, dar foarte rar legăm faptul că imaginea vine de la un conținut. Noi încercăm direct dacă s-ar putea, avem acest reflex propagandistic direct… să corectăm un pic în tușele în imagine, dar nu imagine e problema. Hai să corectăm conținutul, să încercăm noi să ne comportăm… comportamentul, atitudinea etică a muncii, a comportamentului social acolo. Și vedem că uneori se întâmplă, alteor nu se întâmplă, dar mi se pare că e foarte important să fim atenți la acest comportament, pentru că, altfel, o să fim mereu surprinși de fiecare dată când oameni ăștia se exprimă. Ei au această această fustrare, că pe ei nu îi ascultă nimeni, că sunt ai nimănui în țările respective, nu are cine să-i asculte, pentru că ei sunt veniți acolo la muncă, dar au sentimentul că nu-i ascultă nimeni nici de acasă și că nu întreprinde cineva de acasă... Adică, să gândesc cumva că ar putea să fie o măsură care să facă ca ei să fie priviți mai bine, ori lucrurile nu pot să se întâmple așa. Totul depinde și de ei și de felul în care noi reușim, dacă vrei acasă, să schimbăm lucrurile în bine, încât să nu mai existe acest exod permanent.
[..]
Cristian Leonte: Ceea ce arăt este un alt un alt capitol de discuție, absolut minunat. Cristian Mungiu- "Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană". O carte care vorbește foarte mult despre tine, deși sunt cuvintele și amintirile și poveștile bunicii tale.E o poveste pe care ai ținut s-o spui într-o carte, un document, o felie de viață. Îndemn pe toată lumea să pună mâna și să citească și se gândească de fiecare dată că este scrisă de un om care scrie povești absolut minunate de descoperit. Nu știam de volumul publicat de Liternet .... În introducerea acestui volum scrii de primul tău text despre vacanță. "Mergeam la Sfântu Gheorghe, unde se varsă Dunărea în mare. Un țăran ne spusese că dacă mergem înainte pe plajă o să dăm de mare. Asta este povestea. Plaja însă avea 5km... când ne-am întors, căsuțele din lemn în care dormeam erau pline de muște și țânțari. I-am dovedit cu două exemplare cartonate din Jules Verne". Twist-ul de care tocmai vorbeai, acea întorsătură de care vorbeam, minunatul final care te pune întotdeauna din nou pe gânduri....Căutați și Șapte scenarii și desigur Occident, scenariu scris separat... să vedeți cum devine o poveste, o idee care se dezvoltă ....
Cristian Mungiu: Vreau să zic ceva despre povestea asta a bunică-mii și zic în contextul în care sunt alegeri în Basarabia, în Moldova, săptâmana aceasta. Textul ăsta, care dacă vrei, adică, pleacă de la biografia bunicii mele reale, biografie de refugiat basarabean, biografie de oameni care și-au văzut viața schimbată în 28/06/1940 când au trebuit în 24h să decidă dacă rămân sau dacă pleacă, e cum nu se poate mai actual din păcate. E un text pe care eu l-am scris în anii '90 inițial prima parte și nu era intenționat spre publicare, dar în momentul în care a început acest război alături de noi, mă refer la cel din Ucraina, am înțeles că există așa un fel de necesitate de a vorbi celor mai tineri și mi-aș dori ca cei mai tineri, mai cu seamă cei care fac astăzi apologia comunismului, să discute cu cei din familia lor, dacă au mai multă încredere în ei decât în noi ca persoane publice, pentru că astăzi să ai genul ăsta de revizionism în care să vii să zici totuși, n-a fost așa de rău, ar trebui să fie aproape la limita legii. Nu e posibil să lauzi o perioadă în care oamenii erau aruncați în închisoare și nu exista niciun fel de libertate și așa-zisa bunăstare aia minimală a restului păturilor sociale, era bazată pe lipsa asta completă de libertate și pe schingiuirea anumitor pături sociale.
Astăzi, noi suntem în acest raport neașezat cu Rusia și încercăm să ne apărăm de amenințare asta din est, prin intermediul Ucrainei, care luptă și luptă și pentru noi. Și mi s-a părut atunci că povestea felului în care viața noastră se schimbă când vine războiul și trebuie de azi pe mâine să decizi ce faci este extrem de actuală. Și-mi-aduc aminte ce șoc am suferit cu toții în ziua aia în care a început războiul. Cred că erau în 14 februarie… 22 februarie… ne-a trecut, că așa suntem. La o lună mai târziu, la un an mai târziu, ne-am obișnuit. Dar, în primul moment știi că s-a făcut coadă la pașapoarte, nu mai puteai să zbori. De ce? Pentru că înțelegi dintr-odată că toate lucrurile astea pe care le neglijezi de-a lungul timpului, ele nu, nu pier, nu dispar, se vor întoarce asupra ta și tu trebuie să fi luat măsurile potrivite din timp.
Eu îmi aduc aminte că am crescut într-o familie foarte drăguță și rezonabilă. Dar întotdeauna se spunea: în viața ta pregătește-te pentru ziua în care se va întoarce războiul, că stăm lângă ruși și războiul va veni. Deci tu trebuie să fii pregătit pentru ziua aia. Și multă vreme am zis: ei, părinți, bunici, știi cum e... Și în anii ‘90 am avut cu toții sentimentul ăla că exagerau. Uite că lumea e mai înțeleaptă… Trecuseră 70 de ani de la al doilea război, am scăpat.. Deci suntem mai înțelepți. Sună aiurea, n-am scăpat de nimic. Lucrurile astea sunt ciclice. Oamenii sunt la fel de nerezonabili și acum ca și întotdeauna, și acuma ne trezim în situația asta de acum.
___
Vezi interviul integral în video-ul atașat acestui articol.
