Ce este rușinea toxică și cum îi putem feri pe copii de ea
Mi-e ruşine să vorbesc în public. Mi-e ruşine să îmi susţin punctul de vedere. Mi-e ruşine să fac ceva. Un astfel de sentiment se creează în primii ani de viaţă. Dar e cu bătaie lungă.
Dusă la extrem, ruşinea se traduce pentru mintea nesusţinută a unui copil, în 'nu sunt bun de nimic''. Cum se ajunge la această tristă concluzie? Iată paşii de multe ori neglijaţi de către părinţi.
Elena Carmen Tucă, psiholog: “Ruşinea normală e ruşinea prin care învăţăm că avem limite, prin care învăţăm să cerem ajutor. Să înţelegem că nu putem să le ştim pe toate.”
Mi-e puţin ruşine că nu ştiu să fac o compunere, dar am curaj şi cer ajutor, că să învăţ. Este situaţia normală pe care o puteţi vedea la un copilaş. Încurajaţi-l să ceară ajutor, dacă nu ştie ceva, şi nu să se simtă ruşinat pentru că nu ştie.
Situaţia rea este cea a ruşinii toxice, care în mintea copiilor se traduce prin ideea: Nu sunt bun de nimic. Iată cum o construiesc părinţii.
Elena Carmen Tucă, psiholog: “Din cauza ta am problemele astea cu taică-tu. Pun pe seama lor nişte responsabilităţi sau vor de la copii nişte lucruri pe care nu pot să le facă copiii, fiindcă sunt nerealiste."
