Industria agricolă din România critică acordul UE–Mercosur: A fost negociat pentru o Europă care nu mai există
Negocierile pentru acordul UE-Mercosur au început în 1999, într-un moment de maxim optimism european, iar în ultimii 15 ani, poziţia de negociere a Uniunii Europene a slăbit constant, spune Horia Cardoş, fondator si CEO al grupului Agroland.
„Negocierile pentru acordul comercial dintre Uniunea Europeană şi Mercosur au început în 1999, într-un moment de maxim optimism european. Era anul adoptării euro (initial ca moneda contabilă), iar ambiţia declarată a UE era să devină cea mai importantă economie a lumii. La acel moment, Uniunea Europeană negocia dintr-o poziţie de forţă. PIB-ul său reprezenta aproximativ 70% din cel al Statele Unite ale Americii şi era de aproape şase ori mai mare decât cel al China. Diferenţa de putere economică era evidentă, iar acordurile comerciale erau gândite ca instrumente de consolidare a dominaţiei industriale europene”, afirmă Horia Cardoş, fondator si CEO Agroland Group.
Acesta consideră că UE–Mercosur este un acord negociat pentru o Europă care nu mai există.
„Negocierile UE–Mercosur s-au blocat însă rapid, din cauza diferenţelor majore de viziune economică şi comercială. Cu toate acestea, până în jurul anului 2010, UE încă îşi permitea ambiţii mari. PIB-ul european ajunsese la paritate cu cel al SUA, iar cele două blocuri reprezentau fiecare aproximativ 23% din PIB-ul global. China urcase la circa 10%, dar era percepută mai degrabă ca un concurent aflat în recuperare”,mai spune el.
Contextul economic și politic s-a schimbat dramatic
După mai bine de un deceniu marcat de pierderea competitivităţii industriale, creşterea costurilor energetice, politici climatice implementate fără un pilon industrial coerent şi şocuri geopolitice majore, poziţia relativă a Uniunii Europene în economia globală s-a erodat semnificativ. În acelaşi timp, SUA şi-au consolidat avantajul competitiv, iar China a ajuns la un PIB comparabil cu cel al UE.
„Această schimbare este una structurală, nu conjuncturală. Şi are un impact direct asupra modului în care UE negociază acorduri comerciale strategice. În ultimii 15 ani, poziţia de negociere a Uniunii Europene a slăbit constant. Cu toate acestea, acordul UE–Mercosur a continuat să fie promovat pe baza unor ipoteze care nu mai reflectă realitatea economică actuală. Iniţial, susţinerea politică a acordului a venit în special din partea marilor economii industriale europene, în frunte cu Germania. Strategia era clară: UE accepta pierderi în agricultură şi industria alimentară, considerate gestionabile, în schimbul unor câştiguri net superioare din exporturile industriale şi de tehnologie către America de Sud”, adaugă el.
Acest pariu putea avea sens într-o Europă dominantă industrial.
„Problema este că acea Europă nu mai există. În 2025, industria europeană nu mai este competitivă pe piaţa sud-americană în raport cu produsele din SUA sau China: nu la preţ, nu la energie, nu la volum şi nu la viteză de execuţie. În acest context, efectele acordului UE–MERCOSUR sunt uşor de anticipat: pierderi certe în agricultură şi industria alimentară, sectoare cu impact social major şi câştiguri limitate sau inexistente în industrie şi tehnologie”, precizează Horia Cardoş.
Cu alte cuvinte, UE riscă să cedeze exact acele sectoare în care mai are ancore economice locale şi sociale, fără a obţine în schimb avantaje strategice reale.
„Acordul UE–Mercosur pare astfel rezultatul unei strategii construite pe date şi realităţi economice de acum 20 de ani, aplicată într-o lume care s-a schimbat fundamental. Fără o resetare profundă a politicilor industriale, energetice şi comerciale, Uniunea Europeană riscă să transforme acest acord într-un nou pas spre ieşirea treptată din competiţia economică globală reală cu SUA şi China. Iar costul final nu va fi unul abstract sau politic, ci unul economic şi social, suportat de fermieri, producători şi consumatori europeni”, dclară Horia Cardoş.
