Deficit național. Cum au ajuns marii angajatori din România să lucreze cu pensionarii

ROMÂNIA FĂRĂ MESERIAȘI, partea I. În urmă cu două săptămâni va prezentam situaţia dezastruoasă din economia românească, acolo unde criza de forţă de muncă s-a instalat confortabil. 

Nu mai avem cu cine lucra, indiferent de domeniu, iar lipsa oamenilor e cronică.

Orice stat modern, în faţa unei astfel de crize naţionale, se bazează pe învăţământul profesional şi vocaţional, care în câţiva ani să înceapă să furnizeze forţă de muncă şi să acopere deficitul. Cum stăm?! 

Mergem astăzi în școlile profesionale, să-i vedem pe cei care vin din urmă, ce şi de la cine învaţă.

Şi îi întâlnim şi pe marii angajatori care lucrează intens cu pensionari, pentru că nu au alternativă.

E o zi obişnuită de vară la Sebeş, iar Darius, elev în clasa a 11-a, învaţă o meserie. Face practică pe cont propriu, nu la şcoală, ci în privat, şi nu în domeniul pentru care va primi o diplomă.

Îşi face ucenicia într-un studio de producție audio video, deşi va absolvi anul viitor un liceu cu profil de prelucrarea lemnului. Munceşte de la 16 ani, a fost ospătar, dar acum vrea să devină cameraman.

Darius, elev: "Pare o joacă, dar e complicat, trebuie şi multă atenţie, dexteritate.”

Reporter: ”Mai mult decât la tâmplărie?”

Darius: ”Mult mai multă…"

Ar putea merge la un atelier, într-o fabrică de mobilă sau la cel mai mare procesator de lemn din România, pentru că le are pe toate 3, în Sebeş. Se visa designer de mobilă când a ales liceul profesional, dar povesteşte că a rămas dezamăgit că la practică învaţă să facă sicrie şi tocuri de uşi. Nu-l mai interesează decât să-şi ia diploma, în 2018, iar părinţii l-au sfătuit să facă ce vrea mai departe.

Pare uşor dezorientat în privinţa viitorului şi la fel ca el sunt multe zeci de mii de elevi din România care aleg şcoala profesională. Unii se pierd pe drum şi renunţă, alţii sunt într-o reorientare profesională continuă, în căutarea unei meserii care să li se potrivească.

Zeci de mii de copiii ai României care păşesc anual într-o societate care îi pregăteşte tot mai puţin, o lume în care lipsesc tot mai mult îndrumarea, pedagogia, performanţa. O societate în care adolescentul de azi nu ştie ce vrea şi ce poate.

Soluţia unui meşteşug de succes e chiar sub ochii tânărului. Eduard Schneider e mentorul lui Darius. Sas plecat din România înainte de revoluţie, s-a întors la Sebeş, după ani de liceu în Germania. 

A ţinut morţiş să-şi facă studioul video exact unde a muncit o viaţă bunicul său, în fosta hala a fabricii de pielărie din oraş, vestită în ţară înainte de 1989 pentru genţile şi mingile făcute aici.

Halele rămăseseră pustii după falimentul întreprinderii, unde, cândva se învaţa o meserie, în marochinărie. Eduard a învăţat încă din anii petrecuţi în şcoală din Germania să aprecieze recondiţionarea locurilor şi obiectelor vechi.

Dincolo de tehnici de filmare, Eduard îi arată lui Darius şi celorlalţi colaboratori din studio că poţi avea succes în mobilier industrial. 

E genul de mobilier obţinut din restaurări, care în birouri din Berlin sau în America face furori şi se vinde cu sute şi mii de euro.

E genul de meşteşug pe care Darius nu îl învaţă în liceu, pentru că şcolile româneşti nu mai au demult maiştri pricepuţi, care să îi înveţe pe copii. Învăţământul profesional de la noi e într-un declin total, iar generaţii întregi de tineri se perindă de pomană, prin el.

Avem un deficit naţional de personal, dublat de o depopulare continuă şi apăsătoare. Contracarăm această criză naţională cu …un sistem de educaţie mai mult decât deficitar, în care şcoala profesională e pusă pe ultimul loc.

Alte ţări au cultură industrială şi promovează cu mândrie breslele meseriaşilor. La noi, guvernanţii care s-au perindat în fruntea ţării au ignorat şi continuă să ignore acest domeniu, deşi forţa de muncă, factorul uman, reprezintă baza economiei oricărui stat.

Ora 4 dimineaţă, drumul Sibiu-Braşov. Un microbuz trece în viteză graniţa între judeţe. La ora 5 fără un sfert e deja în oraşul Victoria, să preia un grup.

Sunt navetişti care trebuie să ajungă la ora 7 la o firmă din Sibiu, oameni care bat zilnic acest drum, dus întors, aproape 100 de km, după ce angajatorul le-a asigurat transportul.

Maşina preia în drum alţi salariaţi. În total sunt peste 1500 de oameni la uzina COMPA din Sibiu, majoritatea fiind din afară oraşului.

 E una din cele mai vechi companii din Sibiu, fosta întreprindere de stat, ulterior privatizată.

Am stat de vorba cu managerul.

Ioan Firiza, director companie: "Estimăm că în jur de 200 de persoane trebuie înlocuiţi… Forţă de muncă tot mai puţină, criză de personal…"

Uzina are nevoie în primul rând de oameni tineri, care să ia locul celor ce se pensionează.

Repartiţia pe 2017 arată că din 113.000 de locuri în învăţământul liceal de la noi, doar 35.000 au fost alocate pentru şcolile profesionale. Iar dintre acestea, mai puţin de 4500 sunt în învăţământ dual, adică acea ramură care implică multă practică la viitorul loc de muncăşi care reprezintă soluţia în multe state din Vest. Nu şi la noi.

Ciserom Sebeş este una dintre puţinele firme din confecţii autohtone, care a rezistat din anii comunismului. A trecut prin reorganizări şi transformări succesive şi a pierdut proape 2 treimi din personal, însă nu şi-a schimbat obiectul de activitate. Se bazează mult pe contractele cu firme din străinătate. 

Parteneri care probabil nu ştiu că produsele sunt făcute cu pensionari, pe care şefii lor nu ştiu cum să-i mai ţină să nu plece.

Ana Zachiu e de la 17 ani, adică de o viaţă, în această unitate.

Angajați: "Am avut copii şi nu m-am gândit să plec. Nu mi-a fost greu. Am mai fost în şomaj câte 6 luni, dar am stat şi apoi am revenit înapoi. Dacă ar fi să merg în continuare poate aş mai fi un an sau doi, …tineretul nu ştiu dacă vrea să vină aici."

Aceasta este din păcate, imaginea industriei uşoare de la noi. Le-au obosit ochii şi le-a albit demult părul, dar încă muncesc, captivi parcă în automatismele fabricii.

Directorul firmei n-are ce face şi îi reaincadreaza în muncă..

Constantin Ispir, director CISEROM: ”Noi, faţă de ultimii ani când aveam 46 media de vârstă, acum ne cifrăm undeva la 50 de ani. 49 şi vreo 10 luni. Este extrem de mare şi e o fluctuaţie destul de mare, 15, 30 de persoane, din 320 în total, care ies an de an la pensie. Am făcut săptămâna porţilor deschise, am invitat şcolile tehnice din localitate, din judeţ, din judeţele vecine…am reuşit în foarte mică măsură să atragem viitori. Dacă vorbeşti cu băieţii, marea majoritate vor să fie şoferi de TIR".

Lidia Muntean, angajat: "Tinerii din ziua de astăzi nu prea vor, vor bani mulţi, vor cu totul altceva, până nu încerci nu ştii ce îţi oferă viaţa. Şi pentru noi a fost greu, eu când m-am angajat aveam 16 ani, lucram în 3 schimburi…am 23 de ani de când sunt aici. Am făcut şcoala pentru Ciserom, am făcut practica aici şi am rămas. Noi când am plecat, părinţii noştri ne-au învăţat să lucrăm, să fim cumpătaţi. Tineretul în ziua de azi vrea mai mult, vrea bani mulţi pe lucru puţin."

Constantin Ispir, director CISEROM: "Cu trimitere la ultimul an şi jumătate, când a fost nevoie să renunţăm la comenzi, am renunţat la comenzi, mai ales de pe piaţa Germaniei, unde avem o colaborare îndelungată şi foarte bună, anul trecut ni s-au pus pe masă comenzi de 4,5 milioane de perechi, noi am acceptat să lucrăm câte un milion şi ceva, pentru că am fost conştienţi că atât putem livra la termen şi în condiţii de calitate bune."

Ioan Opincariu este cel mai vechi angajat din fabrica de ciorapi. Are 45 de ani la locul de muncă şi este şef pe secţie. 

Ne prezintă o sala cu maşini de tricotat de ultima generaţie, cumpărate în parteneriat cu o firma din Irlanda. Din lipsa de personal, aparatura produce doar… pagubă şi vechime. 

Omul vine zilnic la serviciu, le vede şi oftează.

Iulian Stănescu, cercetător: "Este o schimbare mare între generaţii. Generaţia formată în perioada comunistă, ne place sau nu, asta e realitatea descrisă de angajatori şi e un tablou foarte clar, e o generaţie mai riguroasă, mai conştiincioasă în ce priveşte munca, şi e o generaţie pe undeva care a ştiut ce e greul şi mult mai bine pregătită. Iar acum România culege din plin roadele faptului de a subfinanța învăţământul timp de 20 de ani. Nu bagi bani în şcoli, şcoala nu este valorizată, şi atunci elevul nu are niciun interes să înveţe. "

"Generaţiile şi mai noi, formate după 2010, vor fi şi sunt foarte diferite de ele din anii 90. Vor fi şi mai superficiali, şi mai puţin dispuşi la efort, la program strict, la ordonarea activităţii după ceas după proceduri, după ceea ce li se cere la locul de muncă. Şi în acelaşi timp având şi aşteptări salariale şi aşteptări în sens larg, mari. Şi se va vedea acest lucru."

Ioan Opincariu, maistru: "Acum se uită un pic şi fug afară… Fără factorul uman, secţia merge, dar trebuie înlocuită o bobină, se mai schimbă una alta, fără factorul uman nu se poate."