Cercetătorii americani şi europeni cred că au descoperit secretul longevităţii betonului roman
Cercetătorii americani şi europeni cred că au descoperit în sfârşit secretul longevităţii clădirilor romane vechi de aproximativ 2.000 de ani: un beton capabil de a se repara singur, scrie AFP.
În timp ce unele clădiri moderne devin ruine după doar câteva decenii, aceşti oameni de ştiinţă speră că descoperirea lor poate ajuta la reducerea impactului asupra mediului şi asupra climei al producţiei de beton, care generează emisii semnificative de gaze cu efect de seră.
Până acum, rezistenţa betonului roman a fost atribuită unui singur ingredient: cenuşa vulcanică din regiunea Golfului Napoli din Italia, care a fost trimisă în tot Imperiul Roman pentru a fi folosită în construcţii.
Dar de această dată cercetătorii şi-au concentrat atenţia asupra prezenţei unei alte caracteristici: bucăţi minuscule albe, strălucitoare, provenite din var, un alt ingredient folosit pentru realizarea betonului.
„De când am început să lucrez la betonul roman, am fost mereu fascinat” de prezenţa acestor bucăţi, spune într-un comunicat de presă Admir Masic, coautor al acestui studiu publicat în revista Science Advances şi profesor la prestigiosul Massachusetts Institute of Technology (MIT), în Statele Unite. „Nu sunt prezente în betonul modern, deci de ce au fost în cel vechi?”
Experţii au crezut până acum că aceste bucăţi minuscule au fost rezultatul amestecării proaste sau a materiilor prime de slabă calitate.
Dar examinând cu ajutorul de tehnici avansate de imagistică, betonul unui zid din jurul oraşului Privernum din Italia, cercetătorii au descoperit că aceste mici bucăţi albe erau de fapt carbonat de calciu, format la temperaturi foarte ridicate.
Ei au ajuns la concluzia că varul nu a fost încorporat prin amestecare cu apă, aşa cum se credea anterior, ci sub formă de var neted.
Potrivit cercetătorilor, acest „amestec fierbinte” este cel care conferă acestui beton rezistenţa sa uimitoare.
Într-adevăr, atunci când apar fisuri, apa de ploaie care vine în contact cu betonul produce o soluţie saturată cu calciu, care apoi se recristalizează în carbonat de calciu, făcând astfel posibilă umplerea fisurilor.
Pentru a verifica această ipoteză, echipa de oameni de ştiinţă a realizat mostre de beton folosind acelaşi proces, pe care apoi le-au fisurat în mod deliberat şi peste care au turnat apă. Rezultatul: după două săptămâni, betonul a fost complet reparat. O altă probă produsă fără var nestins a rămas crăpată.
Pe viitor, cercetătorii vor să încerce să comercializeze acest beton cu compoziţia modificată.
