Adopția, extrem de grea în România. Peste 50.000 de copii așteaptă o familie
Peste 50.000 de copii tânjesc după căldura unei familii pe care să o numească a lor. Trăiesc în centre de plasament și din păcate pentru cei mai mulți, nici măcar nu există speranța unei adopții.
La noi, procesul birocratic a rămas extrem de greoi și se întinde pe ani întregi. Marți este Ziua Internațională pentru Adopție, însă în România mulți dintre copiii statului rămân ai nimănui.
Angi: „Eu mi-am dorit când eram mică, eram foarte mulți copii, cred că și peste 100 de copii eram acolo. Deci voiam să scap de acolo cât mai repede. Acolo mă simțeam prea singură, prea ... nu știu, nimănui parcă nu-i păsa de mine.”
Alegeri 2024
19:35
Cine ar putea deveni noul președinte al României. Aceeași persoană, două sondaje diferite
16:15
Lider PSD, răspuns pentrul Lasconi, în cazul George Simion și interdicția lui la Chișinău
20:15
Candidații la prezidențiale fac coadă la Nicușor Dan. După Kelemen Hunor, primarul se întâlnește și cu Marcel Ciolacu
20:57
Ioan Chirteş a explicat de ce liderul AUR, George Simion, are interzis în Ucraina şi Republica Moldova: "Sunt dovezi clare!"
Angi, stabilită acum în Belgia, își amintește și acum de durerea pe care o simțea în copilărie, când a crescut într-un centru de plasament din România.
A visat în fiecare zi că doi oameni care o iubesc o vor duce acasă și o vor numi fiica lor. Nu a avut acest noroc. Acum are 22 de ani și este urmărită de începutul greu pe care l-a avut în viață.
Angi: „Știam și încă o fată care a ajuns în Belgia. A ajuns să fie adoptată, mă gândeam, uau, ce mi-ar fi plăcut și mie asta.”
Adopția, un drum lung și istovitor
Doar că la noi, adopția a rămas un drum lung și istovitor, care de multe ori nu are un final fericit. Pentru ca un copil să poată fi dat spre adopție, statul trebuie să îi caute toate rudele, până la gradul 4. Abia după aceea autoritățile îl pot da spre adopție.
O mamă din Bihor descrie calvarul prin care a trecut până să își vadă fetele acasă. Are două: una devârsta majoratului și cealaltă mai mică, pentru care procesul de adopție nu este încă finalizat. Își amintește cum a fost cu fetița cea mare. Când avea 6 ani, a fost cerută și de altă familie, deși stătea la ea în plasament.
Adriana Popa: „E dificil. E foarte dificil. Deși aveam prioritate, am renunțat mult prea ușor. Copilul nu a fost adoptat de familia respectivă dar, în schimb, a fost dus dintr-o instituție în altă. După o perioadă de doi ani l-am luat înapoi copilul, a mai durat încă doi ani până ce a fost adoptat. Deci practic, în total, aproape 10 ani.”
Zece ani în care acel copil a fost purtat pe drumuri, în loc să se dezvolte armonios în cădura unei familii. În România, în prezent, există o listă cu doar 3.000 de minori, din peste 50.000, în cazul cărora se permite adopția. Însă doar o treime - adică 1.000 - sunt doriți de familii. Restul rămân ai nimănui.
Ștefan Goția, purtător de cuvânt DGASPC Bihor: „Un proces mai îndelungat, care, din păcâte, generează un timp mai lung de așteptare pentru finalizarea completă a adopției. Pentru identificarea și darea acordului a tuturor rudelor de gradul IV.”
Roxana, profesoară la un colegiu din Iași, a devenit mamă în 2018, când a adoptat o fetiță de doi ani și o lună. Femeia își amintește prin câte a trecut ca să o poată lua pe cea mică acasă.
Roxana Ota: „Fetița mea nu știa să mănânce, ea a trebuit să fie învățată la doi anișori să mestece, fetița mea era subnutrită”.
Specialiștii spun că un copil aflat în grija statului poate pierde 1-2 puncte la IQ în fiecare lună, față de unul care trăiește cu părinții. Și este de 10 ori mai expus la orice fel de exploatare și de 4 ori mai predispus să își ia viață.
