Copilul cu probleme la coloană care a devenit campion olimpic. Secretele succesului lui David Popovici
Se compară mai degrabă cu o libelulă pe apă decât cu vreun delfin sau rechin. Pentru România, este primul campion olimpic al nataţiei masculine din toată timpurile și primul care a adus o medalie olimpică la înot țării, din 2004 încoace.
David Popovici are 20 de ani și a cucerit inimile românilor nu doar cu felul în care înoată, cât mai ales cu felul în care gândește, vorbește și prin faptele lui.
Și-a topit medalia de aur de campion mondial, și-a donat echipamentul cu care a urcat pe podium la Paris și le-a transformat pe toate în ajutor concret pentru copii bolnavi sau abandonați.
De fiecare dată când îl vedem, înțelegem că David Popovici este mult mai mult decât palmaresul lui. Chiar dacă el se prezintă drept un băiat care înoată repede.
În atâtea case și inimi din România, a fost explozie de bucurie în seara zilei de 29 iulie. Speranțele noastre puse în tânărul român de 20 de ani s-au împlinit într-un minut, 44 de secunde și 72 de sutimi, în ultimele fracțiuni de secundă.
Am țipat, am sărit în sus de fericire, ne-am luat unii pe alții în brațe cu gura până la urechi și am fi bănuit că la fel simțea și el.
David Popovici, campion olimpic: „Un regret de al meu, foarte mare de când am câștigat aurul olimpic la 200 metri, la Paris, e că nu am plâns. Păi, frate mi-aș dorit atât de tare să plâng și mi-am ținut lacrimile alea și normal, erau foarte reale și nu mi-am dorit niciodată să plâng de ușurare niciodată mai mult. Și totuși nu am făcut-o. Tocmai ce reușisem una dintre cele mai grele provocări sportive din lume și aveam nevoie să plâng, pentru că a fost extrem de dificil. Și totuși n-am făcut.
Uite asta regret din seara aia. Am reușit să plâng de-abia după ce am terminat toate probele și am ajuns la hotel. Numai că am plâns de nervi. Am plâns că s-au adunat prea multe. Am plâns că nu-mi venea să cred că s-a terminat. Abia când am ajuns la hotel, nu am reușit să o fac cumva lângă cineva sau în fața oamenilor, dar când s-au adunat prea multe am plâns ca o erupție. O erupție de ușurare. 16 ani de antrenamente zilnice, cu un program măsurat la secundă, trăite într-un bazin de înot și comprimate într-un minut, 44 de secunde și 72 de sutimi, umăr la umăr cu cei mai buni, rapizi și antrenați înotători din lume”.
David Popovici, campion olimpic: „Mă trezeam la șase fără, mergeam la antrenament de la șapte la nouă, nouă și puțin. Ajungeam acasă, deja mâncam a treia masă când ajungeam acasă. Aș fi vrut somn, dar eu nu prea am reușit să dorm. Adică de când sunt mic am avut problema asta”.
Iubita lui, Taisia, îndrăznește să povestească și ceea ce nimeni în afara de David nu a știut despre acel moment al victoriei supreme în sport.
Taisia Nițuleasa, iubita lui David: „Acum la Olimpiada a fost o poveste mai lungă, pentru că în timpul Olimpiadei nu știu de ce nu a povestit chestia asta. El s-a simțit foarte rău fizic, deci a fost bolnav. Mie mi-a povestit după ce s-a terminat totul, că în ziua aceea nu putea să respire, nu putea să se miște.
David Popovici, campion olimpic: „Nu aveam voie. Ajunsesem acolo am muncit, acumulat, 16 ani să ajung în punctul ăla, deci nu mi-am permis. Am zis că mai bine intru în apă și mor acolo, decât să mă oprească o stare de rău chiar și acută. Am refuzat să mă dau bătut, pur și simplu.
Rerpoter: Tu ai câștigat medalia olimpică nefiind în forma ta maximă?
David Popovici, campion olimpic: Eram varză. M-am păcălit că sunt ok. Dar știi ce m-a ajutat să câștig ziua aia? Faptul că de fiecare dată când nu am avut chef, nu m-am simțit bine în pregătirea mea pentru jocuri, am băgat cumva sub preș și m-am dus totuși la antrenament. Am avut o mentalitate de asta, spartană. Asta e ceva ce am învățat de la antrenorul meu. Oricine poate să fie bun atunci când este în formă, când are o zi excelentă, când a dormit bine, a mâncat bine. Totul merge conform planului, dar adevărata provocare este să fii bun sau foarte bun atunci când te simți groaznic. M-am pregătit special pentru momentul ăla și am reușit să răcesc cu o zi înainte. Ghinion. M-am adaptat. Am refuzat să-mi fie rău. Deci nu a existat așa ceva. Mi-am zis că mai bine leșin în apă. N-avem cum. Am ajuns până în punctul ăla și să mă dau bătut?”
Este doar unul din multele lucruri pe care le-a învățat de la antrenorul sau Adrian Rădulescu. Este omul cu care a început înotul de performanță când niciun alt antrenor nu îl voia pe micul David în echipa lui. Cu antrenamente prea în zori, pe culoare de împrumut, sau în improvizația de bazin sub un balon fară ventilație de la Lia Manoliu, însă cu o singura viziune: vom scoate cel mai bun timp.
Adrian Rădulescu, antrenorul lui David Popovici: „Cuvântul potrivit e improvizație. Adică în continuu trebuie să găsești soluții, dar acest lucru creează o reziliență specială în sportivii noștri”.
David Popovici, campion olimpic: „Știe să lucreze cu tine cu acest aluat. Încă de mic a fost o figură foarte importantă pentru mine, domnul Adi, cum îi zicem noi, și m-a înțeles. A înțeles că eram un copil agitat, care își dorea să fenteze antrenamentele, inventând dureri de burtă, de umeri sau de cap. A înțeles că am un stil de înot un pic diferit, a înțeles că nu am construcția obișnuită a unui înotător și a lucrat pe asta, s-a mulat pe mine”.
Povestea campionului are un blocstart care seamănă mai degrabă cu o piedică, exact cum blocstartul de la bazinul Lia Manoliu are câțiva centimetri în plus față de standard. În drumul lui spre aurul olimpic și spre omul care a devenit, David știe cât de mult cântărește felul în care îi respectă pe oamenii care l-au sprijinit. Știe să fie recunoscător.
David Popovici, campion olimpic: „Cel mai mult m-a ajutat familia, prietenii mei, cei foarte puțini prieteni pe care îi am, și iubita mea. Ei au fost grupul meu de bază, grupul la care am putut să mă întorc atunci când am simțit că îmi e foarte greu sau nu mai pot sau nu mai vreau să fac. Pentru că ei întotdeauna vor fi acolo pentru mine. Asta am învățat. Indiferent că pierd, indiferent că nu mai am chef, indiferent că nu vreau să merg la X competiție. și inclusiv atunci când câștig. Ei vor fi acolo pentru mine. Sunt grupul meu de bază”.
De 4 ani, alături de David în acest parcurs este și iubita lui, Taisia.
Taisia Nițuleasa, iubita lui David: „În ziua cu finala de 200... Simțeam toată ziua că o să leșin și în momentul finalei nu mai vedeam bine, adică simțeam că o să leșin. Aveam două variante, ori să leșin, ori să încep să plâng. Mamă, și am plâns, am rupt plânsul”.
La Paris, ideea că ar putea să câștige medalia supremă în sport nu venea din sutele de curse câștigate înainte, ci de la pacea treptată făcută cu ceea ce chiar el numește ... demonii” care îl bântuie când trebuie să fie perfect, cel mai bun.
David Popovici, campion olimpic: „Unul dintre Demonii mei, dacă vrei să-l numim așa până la urmă eu l-am numit așa. Eu nu reușesc atât bine să dorm, să mă odihnesc, de exemplu, pentru că am acest gând că trebuie să performez a doua zi, trebuie să fiu perfect, trebuie să mă odihnesc într-atât de bine încât să nu pot greși la nimic. Atunci când ești odihnit ai și o viteză de reacție bună, ai și claritate cumva în gânduri. Când încerci să-ți tot repeți dormi, culcă-te, că mâine ai finala olimpică, ai finala europeană, nu știu ce, ai antrenamentul de dinaintea de finala olimpică, evident că nu vei reuși să te odihnești”.
Mergea deja și la înot încă de la patru ani, din motive medicale, să rezolve o problema de coloană tipică, atunci când copiii cresc mult în înălțime, și la un moment dat, chiar el a simțit că preferă apa.
David Popovici, campion olimpic: „Eu pur și simplu voiam să o fac mai des. Mă mișcam, râdeam, țipam, înotam. Ok, nu alergam, înotam. Era ca un loc de joacă”.
Ani mai tărziu, când presa sportivă internațională îl compara deja cu Michel Phelps, idolul lui, David Popovici a fost probabil cel mai ofertat adolescent din România de către marile Universități ale lumii.
David Popovici, campion olimpic: „Nenumărate. De la cele mai prestigioase școli din Statele Unite. Harvard, Stanford, Princeton. Oferte de bursă totală. Nu trebuia decât să zic ok și să ocupeau ei de tot”.
Ca mulți romani rămași în țară, David Popovici știe și prețul plătit de noi care ne încăpățânam să ne iubim locurile copilăriei, oamenii din echipele noastre, condițiile imperfecte în care performam. Tocmai de aceea a hotărât că el nu doar va înotă bine, cel mai bine, dar va și ajuta. Și-a topit medalia de Campion Mondial, și-a donat echipamentul cu care a urcat pe podium la Paris pentru a strânge bani să fie ridicate case pentru copii abandonați cu dizabilități.
Cum vede clar lipsurile din jurul lui, David a strâns din dinți la fiecare ceremonie la care a fost invitat să fie premiat, pentru că nu de o decorație simțea că are nevoie, ci de un bazin olimpic adevărat pentru copiii care vin din urma, unde să se poată antrena.
David Popovici, campion olimpic: „În țările mai avansate decât noi, inotul e inclusiv obligatoriu în școală. Nu înotul de performanță, ci să înveți să nu te îneci. E foarte util. Mie mi-ar plăcea ca pe viitor să am o fundație, eventual un bazin pe care să-l construiesc eu împreună cu parteneri de-ai mei. Mi-ar plăcea să am un bazin în care să pot învăța copiii să înoate”.
Sportul românesc a dat câteva modele, dar mai rar voci, însă David Popovici este vocea generației lui. O generație care nu mai tolerează nicio formă de abuz, ipocrizie, fățărnicie. Copilul care a început totul ca să-și repare coloana a devenit adultul exemplu pentru cât de drept sta el în fața unei lumi pe alocuri strâmbe.
De 1 Decembrie ai chef de România, ai chef de PRO TV!
