"Doar ingerii ma auzeau si imi spuneau sa nu mai plang". Tragedia copiilor lasati in urma in goana dupa bunastare

Ajunsi intr-un punct in care nu mai pot privi inainte, acesti copii aleg din pacate sa-si puna capat zilelor, lasand in urma parinti socati, plini de intrebari. Cum ajung tinerii sa ia decizii radicale? Care sunt solutiile? Care e momentul in care parintii trebuie sa-si puna probleme? Povestile de viata care urmeaza contin imagini care va pot afecta emotional. Sa ascundem aceasta problema sociala nu inseamna ca protejam copiii.

„Plangeam si nimeni nu ma auzea”
Intr-un salon de spital, o doctorita care se zbate sa vindece suflete de copii citeste o scrisoare de adio. "Tu ma urci, tu ma cobori. Rautatea oamenilor nu o mai suport. Ma doare sa vad cum viata se scurge prin mine. Lacrimi, un rau de lacrimi am facut. Plangeam si suspinam, dar nimeni nu ma auzea, doar ingeri veneau si imi spuneau sa nu mai plang, sa mai stau sa mai rabd, ca va veni ziua in care viata mea va prinde culoare.”

Sunt gandurile unei fetite dezarmate in fata problemelor. Daca ar fi indraznit sa arate aceasta scrisoare parintilor, bunicilor sau consilierului scolar, fara sa se teama de consecinte, trauma unei excursii cu salvarea la spital ar fi putut fi evitata. Din fericire, ea a scapat, dar multi nu au acest noroc.

Citește și

Copiii liberi ai Generatiei Z. Cum s-a ajuns de la educatia prin TREBUIE la copiii pentru care regulile nu exista

„Al treilea război mondial a început”. Valeri Zalujnîi, ambasadorul Ucrainei în Marea Britanie și fostul comandant al armatei, declarații

La spitalul Grigore Alexandrescu din capitala, la sectia de toxicologie, ajung in fiecare saptamana 4-5 copii in coma. Printre ei, Maria, care la 11 ani n-a mai stiut cum sa-si convinga parintii ca are mare nevoie de ei. In fuga spre spital, mamei nici nu i-a dat prin cap sa caute vreo scrisoare de adio, convinsa ca a fost doar un accident. Abia dupa saptamani de psihoterapie, copila a prins incredere si a indraznit sa-si deschida inima. In fata unui strain – medicul neuropsihiatru - nu a parintilor.

Parinti care-si revad copiii doar la inmormantare
Pe aceasta strada, intr-o dupa-amiaza, un baiat de 10 ani i-a spus prietenului sau de joaca „Mai, Claudiu, n-o sa ne mai vedem, iti spun adio!” Prietenul nici n-a priceput mesajul. L-au descifrat mai tarziu medicii de pe ambulanta, politistii si, intr-un tarziu, bunica. Plina de remuscari ca n-a putut tine loc de mama, isi plange nenorocirea. Nu e singura. De cand cu exodul romanilor la munca in strainatate, unii parinti s-au intors acasa doar chemati la inmormantare.

„Este un dezastru cu parintii care au plecat, cu copiii care se reintorc, care au incep scolile in strainatate”, spune dr. Elena Branaru, medic primar neuropsihiatru. „Avem in Romania zeci de mii de copii care nu-si vad parintii decat o data la cateva luni sau odata la cativa ani, pentru ca sunt plecati la munca in strainatate si care foarte adesea ajung sa faca depresie, sau ajung sa faca gesturi de negandit de dorul parintilor lor, din disperarea de a nu-i avea pe mama si pe tata aproape”, explica Diana, psihoterapuet „Salvati Copii”

Depresia, boala celor mici
Se intampla tot mai des ca cei mici sa cerseasca atentia parintilor in cel mai brutal fel posibil – si nu doar cei care au parinti plecati de langa ei. Ca viata de copil nu e deloc usoara si fara griji, o spune chiar Organizatia Mondiala a Sanatatii: 10% dintre copiii care nu au implinit inca 15 ani sufera azi de depresie. La adolescentii intre 15 si 18 ani, numarul depresiilor se dubleaza. Fenomenul prinde contur si in Romania, dar statisticile nu exista, fiindca specialisti sunt prea putini, iar parinti care considera mersul la psiholog im motiv de oprobiu public - prea multi.

Sa suferi la 11 ani de depresie - pare o gluma, poate chiar o fita. Au tot ce le trebuie: masa, casa, jucarii, haine la moda, telefon si bani de inghetata. Parintii muncesc pe branci ca sa le ofere tot ce n-au avut ei. Dar in vesnica goana dupa bunastare materiala, sacrificam, fara sa ne dam seama, lucrul cel mai important.

Putini sunt parintii care constientizeaza presiunile la care supunem copiii si mai putini cei care reusesc sa schimbe ceva. Problemele copiilor sunt de fapt aceleasi pe care le au si adultii: note mici - care coincid cu necazuri la serviciu, program de scoala si meditatii sufocante, colegi sau profesori care te umilesc in public, o sarcina nedorita, iubiri sau prietenii pierdute, plus vesnicile critici din partea celor mai mari.

„Elevul, la ora 7 trebuie sa stie mate, la ora 8 trebuie sa stie chimie, la ora 10 trebuie sa stie geografie, dar ganditi-va ca poate puiului aceluia, i-a murit catelul, da? Si el tinea la catelul acela, era cel mai bun prieten al lui, da? Si-i dai 2 ii dai 3, pt ca n-a fost atent”, spune neuropsihiatrul Elena Branaru.

S-a intamplat intr-o seara, la Targu Jiu. O mama distrusa. Nici macar nu are pe umarul cui sa planga, o imbratiseaza paramedicul de pe ambulanta, care nu mai poate face nimic altceva. Un copil de clasa a V-a si-a scris mesajul de adio in caietul de matematica. Bunicul, cu inima sfasiata, incearca sa puna cap la cap elementele unui puzzle: o mama singura si coplesita de munca, un tata care trimitea bani din strainatate si doi de 3 la matematica. Profesorul sever s-a pensionat. Nu-si face procese de constiinta - a spus ca notele mici erau de incurajare.

Bunicul isi aminteste de ultima convorbire a copilului cu tatal din Italia: „Duminica seara a vorbit cu el la telefon, i-a spus ca daca cand vine peste o luna de zile acasa, il gaseste cu note mici il dezbraca si-l bate.. si pe urma il trimite la cersit si la furat, ca el nu-I mai da niciun ban”

Amenintarile care-i imping pe cei mici la sinucidere
„Exista o ucidere din culpa in cuvant, si o ucidere din culpa fara cuvinte, la fel de de periculoasa”, spune preotul Constantin Necula. De aceeasi parere este si psihoterapeutul Diana Stanculeanu. „Uitam de multe ori ca niste cuvinte pe care le spunem noi adultii la furie sau la nemultumire, par realitati concrete in urechile copiilor noastri. Foarte adesea un "eu te-am facut, eu te omor" suna foarte real in urechile unui copil care poate nu stie metafora, sau este atat de infricosat in fata parintelui lui, incat realmente nu mai poate sa proceseze aceasta informatie”.

Doctorii atrag atentia ca acesti copii de multe ori nu constientizeaza caracterul ireversibil al mortii. Acum o luna, un sat intreg din Tulcea a ramas impietrit la vestea ca un copil a preferat sa moara, decat sa mearga acasa dupa ce s-a facut de rusine. In aceeasi zi, doctorita Elena Branaru pornea o linie telefonica gratuita pentru toti copiii care nu mai stiu incotro s-o apuce. La 116123 raspund psihologi voluntari, care asculta fara sa judece, fara sa certe, si rezolva probleme fara rezolvare.

A infiintat centrul de prevenire a suicidului la copii dupa ani intregi in care a umblat prin spitale, si a stat de vorba cu oameni mici care si-au dorit la un moment dat moartea. Statisticile arata ca 9 din 10 sinucideri au drept cauza o boala mintala. Insa experienta ei cu copiii arata ca nu e chiar asa. E vorba mai degraba de lipsa de comunicare.

Articol recomandat de sport.ro

Tragerea la sorți pentru preliminariile CM 2026, simulată! Cu cine a picat România în grupa de 5