Aflăm imediat povestea unui român care a readus la viață o uliță dintr-un sat din Transilvania. A cumpărat mai multe case și de 9 ani tot repară la ele. Satul a prins viață și oameni din toată țara vin să-i treacă pragul și să se bucure de liniște și natură. Și astfel de povești sunt multe.
Oameni care descoperă că această țară este frumoasă, că se poate trăi și altfel aici, în România. Bine, sănătos, cu rost, în pace. Mergem acum direct pe dealurile Hunedoarei.
O viață nouă, departe de agitația orașului
Ceva mai în vale, spre Deva, în Vălișoara, îl găsim pe Cosmin Călușer, membru în comunitatea celor care s-au mutat la țară. S-a mutat aici cu familia din Madrid, în 2019, în casa pe care o construise pentru vacanțele în România.
Cosmin Călușer: „Nu făcuse în casa asta bine, nu arăta așa, era doar cărămidă și un acoperiș. Am urcat pe terasa asta, am văzut peisajul ăla și am zis: «Hai să vedem cum e să locuiești aici» și cam atât. Deci chiar a fost pur și simplu așa o chestie de 5 minute. Niciodată nu ne-am gândit că o să ne întoarcem, așa cum niciodată nu ne-am gândit că o să plecăm, deci sunt lucruri care se întâmplă pur și simplu.”
Cosmin și Adriana sunt licențiați în filosofie. Acum mulți ani, au plecat în Spania, unde Cosmin s-a specializat în IT. Acum are o echipă cu angajați în toată lumea, pe care o coordonează din Vălișoara.
Cosmin Călușer: „Întotdeauna lumea zice: «Tu trăiești la țară». Păi nu, eu în fiecare dimineață mă conectez la calculator și trăiesc oriunde pe planeta asta. Pentru că peste câte... la 10 jumate, în fiecare zi, am o reuniune cu colegii care au același, să zicem, același rol ca și mine, de tehnică la univers. Eu intru la mine în birou și, de fapt, am plecat de aici. Deci asta e priceless, nu? Nu poți să ceri mai mult.”
Când Gala, fiica lor, trebuia să intre în clasa întâi, s-au întors în Vălișoara, unde aveau un teren și casa încă în lucru. Gala este acum în clasa a opta și olimpică la mai multe materii. În fiecare dimineață fac naveta spre oraș, 20 și ceva de minute. Sunt o familie care încearcă să se bucure de lucrurile mărunte din fiecare zi.
Reporter: „Ați văzut peisajul?”
Cosmin Călușer: „Altul nu e. Pentru mașina asta e un purgatoriu. Noi aici aflăm cum merge la școală, aici facem planuri, aici, într-un fel... Gândiți-vă cât de puțin timp avem, de fapt, la dispoziție, că toată ziua muncești până la urmă. Și atunci lumea, de cele mai multe ori, percepe transportul sau naveta, eterna navetă, în cap e ceva catastrofal și oribil. Pentru noi, de fapt, până și în momentul ăsta putem să ne bucurăm de el. Ascultăm muzică. Ce muzică ascultăm? Azi decidem împreună, ne bucurăm și de spațiul ăsta, că până la urmă nu poți să pierzi în fiecare zi o bucată din viața ta și să o detești, nu? Până la urmă, despre asta e vorba: să faci să fie faină și bucata aia.”
Cursuri de IT pentru copiii din sat și lecții de filosofie online
E deja un ritual. Gala rămâne în oraș, Cosmin se întoarce între dealuri pentru întâlnirea online cu oameni din toată lumea. Cosmin ține cursuri de IT pentru copiii din sat și predă filosofie online. Tot pentru copii. E convins că noi, românii, mai avem de lucru la acceptarea vecinului, treabă care funcționează mai bine la țară.
Cosmin Călușer: „O să înceapă să apară micuțul nepalez în clasă la un moment foarte important, pentru că o să dea copiilor adevărata măsură a celuilalt, să înțeleagă că există cineva care e diferit de ei și e OK să fie diferit de ei. Noi nu avem experiența asta în România. De aia există la noi atâta amar de ură pentru cine nu-i ca noi. Nu ești ca mine, ești detestabil. Eu asta am învățat în Spania. Primul lucru pe care l-am învățat: să fim mai buni cu cei care nu-s ca noi.”
În limba maghiară, cobor înseamnă hoinar. În Țara Făgărașului, Cobor e un sat săsesc, ascuns după dealuri. În curtea familiei Petre e agitație mare. Creatori populari din zonă își aduc produsele, se întind mese, se așază mobilierul, în bucătărie oalele încep să sfârâie. Locul e pitoresc, construit și amenajat cu mult gust și respectă arhitectura caselor săsești din zonă. Familia Petre a ajuns aici într-o plimbare cu bicicletele, în 2017.
Silviu Petre: „Și am ajuns în zonă, am văzut că e un sat pustiu, nu e nimeni. Și am zis: «Măi, e minunat aici! Nu tu forfotă, nu știu ce, simți așa ca o eliberare». Și nu putem să avem și noi o casă?”
Prima casă cumpărată, începutul unei povești de restaurare
Și au găsit. Aceasta a fost prima casă cumpărată. Era pregătită pentru vânzare.
Silviu Petre: „Nu avea atunci, ă, nu avea niște geamuri de termopan, doar ce o terminase respectivul de la care am cumpărat-o. A investit în ea, a făcut tavanul de rigips, este parchet laminat pe jos, nu au făcut-o cum considerau ei că trebuie făcută o casă.”
A luat-o, a dat ce era nou jos de pe ea și a refăcut-o în stilul tradițional al caselor săsești. Între timp, un vecin și-a oferit și el casa spre vânzare.
Silviu Petre: „Am cumpărat casa asta. Următoarea, asta era, stătea în picioare. Asta nu prea stătea în picioare. Asta a ars, a rămas, este, rămăsese din ea numai pereții. Nu existau garduri, nu existau porți. După ele, cum intrai în curte, erau bălării. Cum vedeți, casa asta e într-o stare bună comparativ cu ce am avut până acum. Casa stă în picioare.”
Și așa a ajuns să cumpere opt proprietăți, una lângă alta, o bucată de sat alcătuită din ruine.
Camelia Petre: „Am fost fascinați de ce am văzut. Și de ce am simțit. Și de acolo au început pur și simplu să ni se deschidă. A, uite, e o casă de vânzare, asta e arsă. Pe o stradă aproape părăsită, mai erau trei familii care locuiau la vremea aceea pe strada asta, dar era o stradă cu majoritatea, erau ruine.”
În 2017, Silviu avea un pub în Cluj, era om de afaceri. L-a vândut, a vândut și două apartamente și a adus banii aici, unde s-a mutat cu totul. Reface cu mâna lui, ajutat de câțiva meșteri din sat, casa după casă.
Camelia Petre: „Aici erau doar pereți. Podină nu era...”
Nouă ani de muncă au readus satul la viață
După o muncă de aproape nouă ani, locul a prins viață. Bălăriile au lăsat locul gazonului și grădinilor cu legume, au construit mai multe șuri și acum își deschid porțile pentru vizitatori.
Silviu Petre: „Din 2017 și până acum noi lucrăm non-stop. Nu ne-am oprit, nu ne-am oprit să zic că ne-am oprit două luni de zile sau nu știu, o lună jumate, sau: «Băi, stopăm». Nu, întotdeauna a trebuit să construim, să construim, să construim, pentru că, dacă nu le faci, o să cadă.”
Reporter: „Ce făceai în 2017?”
Silviu Petre: „Aveam o viață liniștită. Asta e moda la 2017: fiecare weekend eram pe munte, dacă nu eram cu bicicleta, eram pe jos, alergam, aveam timp. Și acum, că e bine că suntem în deal. Știi, mergem o fugă până sus, ne uităm la munte, dăm zoom și atât. M-am câștigat pe mine, aici am ajuns să mă cunosc pe mine, făcând lucrurile astea, rămânând în foarte multe momente singur și lucrând ceva, am reușit să fiu prezent în viața mea. Când toată lumea vuiește pe lângă tine, toată lumea este într-o continuă forfotă, tu nu mai ești atent la absolut nimic din ceea ce faci, totul faci mecanic. Aici, când stai să șlefuiești o scândură, când stai să vezi un lemn, cum îl poți îmbina cu altul, sau, nu știu, după ce ai placat ceva cu piatră, ai făcut un zid de piatră, ești acolo, prezent în tot ceea ce faci, deci practic nu mai ai timp să te gândești la ceea ce a fost sau la ceea ce va fi. Ci tu ești prezent. Tu trăiești momentul. Făcând lucrul ăsta o dată, de două ori, de trei ori, ajungi să te cunoști pe tine, să-ți dai anumite răspunsuri despre ceea ce ești tu și că nu ești numai grijă, nu ești numai dorință de material. Nu, nu ești înconjurat de tot ceea ce te face societatea să crezi că ești, nu? Dai de latura umană a ta.”
Casele vechi au devenit spații de cazare, iar șura, punct gastronomic
Casele sunt transformate în spații de cazare, iar șura a devenit punct gastronomic, deschis doar la sfârșit de săptămână. Sâmbătă, la prânz, se deschide poarta și oameni din toată țara le calcă pragul. Sara răspunde de bucătărie.
Sara: „Eu cred că așezarea satului e foarte importantă. Noi, când am venit prima dată în Cobor, aveam senzația, înainte de a intra în sat, că se termină totul, că nu mai e nimic și, după aia, am continuat drumul și am ajuns în acest sat, care parcă e protejat. Parcă e ținut de toate dealurile astea, te simți așa, ca într-un cocon, și majoritatea, când vin aici, spun că vor să rămână aici, că se simt acasă, aici.”
Tot ce se întâmplă aici se face cu oameni din sat.
Sara: „Ăsta a fost și planul de la bun început, să creăm locuri de muncă pentru oamenii de aici, din zonă, și să creăm o comunitate și să fim ca o familie. Asta ne-am dorit, să lucrăm, să fie o gospodărie, că, de fapt, descoperirea asta, nu, o familie mare.”
Sara și Camelia ajung aici în fiecare joi seara. Au în Brașov un pub de care se ocupă. Am nimerit aici în ziua în care se organiza primul târg cu produse din zonă.
Sara: „Totul a pornit de la faptul că eu îmi doream un târg cu povești în spate, ca oamenii să vină să se plimbe, să vadă toate creațiile, dar să stea de vorbă cu fiecare artizan în parte și să afle povestea. Și am și ales după aceste povești ale lor interesante și, în primul rând, pentru că se potrivesc foarte, foarte bine locului nostru. Toți creatorii lucrează cu materiale naturale, cu lână, cu pânză, cu ceramică.”
Artizanii locali redescoperă valoarea comunității
Antonia s-a născut în Cobor și creează haine.
Antonia: „Silviu și Camelia sunt absolut fenomenali, au transformat acest spațiu în ceva care trăiește, care e apropiat de noi, care e în spiritul locului. Eu sunt foarte bucuroasă. În același timp, Camelia ne adună pe câțiva dintre noi care facem ceva, artizanat, siropuri sau orice, cumva sub aripa ei. Și acesta este și scopul ei declarat, de altfel, să adune acei oameni care fac ceva, ori artizanat, ori siropuri, tot ce doriți. Dacă aveți cumva, nu știu, crescătorie de roșii, de exemplu, atunci ați putea veni la Camelia neapărat să vândă, dar să vă promoveze, să discute, să nu știu, să vă ia sub aripă, că așa e Camelia.”
În curtea lor se organizează seminarii cu localnicii pentru a redescoperi valoarea satului, au unit comunitatea pentru a ajuta copiii școlii din sat, au readus la viață acest colț de lume.
Alexandra: „Asta mi se pare fain și acum mi se pare că pierdem mult la oraș, poate asta, în care avem foarte mulți prieteni. Ne vedem cu foarte mulți oameni, dar nu suntem atât de laolaltă, atât de împreună, și locurile de genul acesta mi se pare că chiar păstrează ceva din comunitate.”
Elena: „Este extraordinar, deci pentru mine este ceva care se duce direct la inimă, pentru că e o liniște și o căldură și simți așa că n-ai niciun fel de barieră.”
Spre seară, când curtea rămâne goală, Silviu se retrage aici, într-o șură pe care a ridicat-o cu mâna lui.
Își pune muzica preferată și se bucură din plin de noua viață pe care o descoperă și o trăiește aici, în fiecare clipă, din plin.
Din Danemarca, înapoi în România, pe dealurile din Ampoița
Peste câțiva munți și dealuri, în Ampoița, Alba, i-am întâlnit pe Ioana și Adrian Florea. Au trăit ani mulți în Danemarca. Ea îi învață pe copiii dintr-o școală cum să mănânce sănătos, el era cercetător, are un doctorat în chimie și toxicologie. Le mergea bine, dar a venit pandemia.
Ioana Florea: „Am avut așa un nod în stomac și zic: «Mai suntem atât de departe de ai mei, de ai lui, de părinți». Nu aveam copii atunci. OK, se întâmplă ceva cu noi, între noi, nici măcar nu putem să mergem la ei. Și a apărut așa un gol în noi și parcă eram... Nu știu, atunci a crescut sămânța în care vrem totuși să fim aproape de ai noștri, că până la urmă asta contează.”
Pe atunci, nu erau căsătoriți. Au plănuit să-și facă nunta pe acest deal pe care l-au cumpărat în pandemie.
Ioana Florea: „Și din momentul în care am cumpărat, parcă, nu știu, am văzut toată viziunea asta. Și dacă ne întreba înainte, nu știu dacă, cred că dacă ne întrebați prin 2018-2019 dacă vrem să ne întoarcem în România, nu, nu prea am fi zis da. Și parcă, când am avut locul ăsta, l-am cumpărat undeva în februarie, da, exact martie 2022, și parcă abia așteptam să vină primăvara să venim aici, nu ne mai gândeam să ne planificăm vacanțe altundeva. Abia așteptam să venim aici și ne uitam și ne întrebam cum ar fi să facem aici ceva, să încercăm să facem ceva...”
În Danemarca aveau o casă lângă Copenhaga. Au vândut-o și au investit banii în această clădire, la care au muncit cu mâinile lor. Ferestrele le-au luat din Danemarca, de la o clădire care își schimba fațada.
Ioana Florea: „Și am văzut un anunț. Era un danez care postase...”
Reporter: „Ce faceți cu geamurile astea? Nu le puteți folosi acasă? Cu atât mai mult cu cât noi să facem un proiect în România, să le trimiteți în România?”
Ioana Florea: „Și le-am ținut în garaj ani de zile, într-un garaj, iar mașina în stradă. Și... Ceva a ajuns la toată casa, nu? Deci da, dacă să vezi prima oară, le-ai luat pe astea, dacă te uiți așa din depărtare, nu-ți dai seama de ele. De fapt, sunt culori diferite... O, Doamne... Astea-s mai pe verde... Vezi, dacă nu-ți spuneam, nu-ți dădeai seama... Tot ce am folosit e tot ce am recuperat...”
O nuntă, o casă veche și un nou început în România
În 2024, cu doar o zi înainte de nuntă, clădirea a fost gata și s-au stabilit pe acest deal. Au doi copii și organizează acum nunți și evenimente aici.
Ceva mai la deal, repară casa bunicilor, în care se vor muta în curând.
Au păstrat-o în picioare și au încercat să salveze cât mai mult din vechea construcție.
Părinții Ioanei sunt cei mai fericiți că acum copiii și nepoții sunt aici, acasă. În vară, au organizat un târg la care i-au invitat pe săteni să își aducă produse și mâncare, așa cum au văzut că se întâmplă în Danemarca.
Ioana Florea: „Hai să încercăm să facem și aici un târg, am zis. Poate nu o să fie atât de mulți interesați, dar poate tot găsesc eu niște mămici care vor să scape de lucruri.”
Sperau să le calce pragul până într-o sută de oameni. Au fost peste o mie de vizitatori. Din banii strânși la eveniment, copiii din sat au fost trimiși într-o excursie și, în jurul lor, comunitatea a început să se unească. Dintr-un alt eveniment, au strâns bani pentru un spațiu de joacă în centrul satului.
Când sunt evenimente în hambarul lor, dau de muncă oamenilor din sat, îi încurajează pe localnici să participe la târguri cu produse, schimbă ceva în ritmul și viața comunității. Și ei fac parte din grupul lui Andy Hertz, „Mutat la țară”.
Și astfel de povești sunt multe. Români care ori s-au întors acasă din străinătate, ori au renunțat la viața de oraș pentru traiul la sat. În mai toate cazurile, oricât de romantic ar părea din afară, ușor nu este. E de muncă. Dar acești oameni au descoperit o libertate pe care orașul, cu freamătul și poluarea lui, le-o furase. La țară, în natură, și-au găsit liniștea, o viață care curge mai lent și cu mai mult sens. Au mai mult timp pentru ei și familiile lor și acesta e marele câștig.
