Asociaţia Amarjar, organizaţia neguvernamentală care a luat naştere după închiderea Europei Libere în urmă cu câteva luni, a debutat public, joi, la Teatrul Nottara, cu proiecţia primului episod al podcastului „Istoria pe Viu. Momente esenţiale ale Războiului Rece”, scrie News.ro.
Aceasta a fost urmată de o dezbatere care i-a avut în centru pe cei doi interlocutori ai podcastului, scriitorul Stelian Tănase şi redactorul-şef al revistei Historia, Ion M. Ioniţă, alături de profesorul universitar Matei Gheboianu, decanul Facultăţii de Istorie a Universităţii din Bucureşti.
Preşedinta Asociaţiei Amarjar, Elena Vijulie Tănase, fost director al Europei Libere, moderatoarea conferinţei, a pus accent pe întrebările celor din sală, mulţi dintre ei, profesori, istorici şi cercetători, reprezentanţi ai unor edituri precum Corint sau Publisol.
Una din întrebările care dă de gândit a venit de la cercetătoarea Clara Mareş: Ce ar putea să motiveze oamenii să fie interesaţi de adevărul istoric din ultimii 80 de ani? Să vrea să ştie de la istorici şi cercetători ce i s-a întâmplat României de la ocupaţia sovietică din 1944 până la Revoluţia Română din 1989 şi după.
Probabil că răspunsul ţine de felul în care opinia publică şi alegătorii din România percep cunoaşterea istoriei ca fiind închisă între trecut. Or, trecutul nu e trecut, au accentuat Asociaţia Amarjar şi invitaţii săi.
Redactorul şef al revistei Historia, Ion M. Ioniţă a avertizat chiar că, în lipsa unor măsuri de politică publică urgente, România riscă să derapeze într-un regim autoritarist: „Comunismul se întoarce, are numeroase capete care răsar de peste tot şi vrea să ne tragă înapoi".
„Ce bine era domle!”, „De unde știi că era bine?”, „Nu știu, dar era excepțional de bine, acum este rău!”
Făcând trimitere la scena dramatică din zorii zilei de 22 decembrie 1989, când pompierii şi forţele de ordine spălau bulevardul Magheru de sângele celor ucişi de trupe ale Armatei Române şi ale Securităţii în cursul nopţii, el a atras atenţia asupra efectului devastator al campaniilor de dezinformare şi manipulare din ultimii ani.
„Dezinformarea oamenilor a dat roade şi în momentul ăsta, din punctul de vedere al percepţiei (…), lupta e pierdută. Oamenii - majoritar - glorifică perioada cea mai neagră prin care a trecut România, perioada de dictatură absolută. Oamenii îşi glorifică torţionarii în momentul de faţă. Dacă mergeţi cu un taxi, dacă vorbiţi cu cineva în piaţă, dacă mergeţi pe stradă vor spune: „Ce bine era domnule!", „De unde ştii că era bine?", „Nu ştiu, dar era excepţional de bine, acum este rău". Aceasta este realitatea. Am ajuns să facem statui torţionarilor. Statui pentru cei care au călcat pe cadavre la propriu, cei care au decapitat societatea românească, cei care au asasinat elitele României în anii 50 şi au eliminat zeci de mii de oameni, i-au lichitat în cele mai abjecte moduri. Şi noi, în libertate trăind, la un nivel pe care nu l-am avut niciodată, ajungem să aruncăm pe geam ceea ce s-a întâmplat, ajungem să spălăm cu furtunul în memoria noastră. În memoria noastră istorică, noi spălăm cu furtunul sângele oamenilor care au fost ucişi în comunism, în 1989, în Revoluţie. Prin dezinformare, prin manipulare, prin reinterpretarea lucrurilor, ajungem să vedem negrul alb şi asta e terifiant. Şi nu cred că se mai întâmplă la asemenea scară în celelalte ţări foste comuniste, mă refer la cele care şi-au recăpătat libertatea. Dar în România, pericolul este uriaş să ne întoarcem de unde am plecat. Şi cred că de aceea trebuie să avem un dialog sincer despre trecut. Dar nu este despre trecut, este despre viitor”.
Pe de altă parte, decanul Facultăţii de Istorie de la Universitatea din Bucureşti, prof. univ. Matei Gheboianu, a atenţionat că elevii din România de azi învaţă Istoria Comunismului de foarte puţin timp (2025/2026) şi numai la clasa a XII-a, ceea ce limitează practic accesul tinerilor la informaţii exacte legate de dictatură. Clasa a XII-a este an terminal, elevii se concentrează pe bacalaureat.
Istoria comunismului ca materie nu va avea niciun efect, pentru că se predă în a XII-a, când toți se pregătesc de bacalaureat
„Istoria comunismului ca materie, deşi poate a fost o intenţie bună a legiuitorului - pentru că vine dintr-o iniţiativă parlamentară, nu vine de la ministerul Educaţiei - a ajuns să fie transpusă într-un mod în care, efectele vor fi foarte slabe. A fost pusă la clasa a XII-a, în care mare parte dintre elevi nici nu sunt interesaţi, iar o bună parte a cohortei de elevi nici nu ajung în clasa a XII-a, deci nu au cum să fie expuşi unor astfel de lecţii. Iar materia este predată de profesori care în anii '80 sau anii '90 când s-au format ei, nici nu se discuta cu adevărat ce a fost comunismul. Şi atunci avem o mare problemă despre cum şi ce efect va avea această lege. Nu o să aibă niciun efect! Ca parte a comisiei de specialitate, am spus-o mereu, şi văd că mai este cineva în sală care a făcut parte din această comisie, noi am pregătit această programă pentru clasa a X-a, şi cu o săptămână înainte de a intra în vigoare programa, am fost anunţaţi că se mută la clasa a XII-a".
Autorităţile de la Budapesta au desecretizat cele 60.000 de dosare de informatori
Într-o seară în care au fost menţionate de mai multe ori alegerile midterm din Statele Unite şi efectele lor, Andrei Galiţă, cercetător şi investigator la CNSAS, a adus în discuţie anunţul Ungariei de a face publice dosarele a 60.000 de informatori ai fostei poliţii politice comuniste din această ţară. Joi, în 4 noiembrie 2026, la comemorarea înfrângerii Revoluţiei Maghiare de către trupele sovietice, autorităţile de la Budapesta au desecretizat cele 60.000 de dosare, inclusiv în semn de omagiu pentru memoria victimelor comunismului, după cum relatează BBC şi alte agenţii internaţionale. De aici, întrebarea dnului Galiţă: „Noi, încotro? Cum vedeţi viitorul procesului de deconspirare în România zilelor noastre?".
„O mare problemă pe care n-am rezolvat-o, în România. Felicitări cercetătorilor de la CNSAS pentru munca extraordinară pe care o fac! Vă îndemn pe toţi: Duceţi-vă şi cereţi dosare! Ale taţilor, ale bunicilor, e absolut necesar să vedeţi ce s-a întâmplat cu familiile dvs! Unii s-ar putea să aveţi surprize mari!", a răspuns jurnalistul Ion M. Ioniţă.
Apoi a povestit un episod şocant din timpul adoptării legii Ticu (1999), legea de înfiinţare a CNSAS. „Legea era torpilată din toate părţile", îşi aminteşte Ion M. Ioniţă, atunci jurnalist acreditat în Parlament:
„Au tras aceşti bătrâni (lideri politici PNŢcd, foşti deţinuţi politici n.n.) ca să promoveze această lege. Şi după acest parcurs foarte nenorocit în Parlament, legea este trimisă în sfârşit la Monitorul Oficial, într-o formă care era cât de cât, se putea lucra cu ea. Pleacă legea, eu îmi dau ştirea şi spun: în sfârşit, legea va fi trimisă, după promulgarea preşedintelui, va fi trimisă la Monitorul Oficial. Mă sună un parlamentar şi zice: legea a ajuns, se tipăreşte, dar au fost scoase nişte articole esenţiale pe drum. Deci fusese falsificată legea, ultima tentativă de a o distruge, fuseseră scoase câteva articole la tipar, înainte să apară în Monitorul Oficial. M-am dus la (preşedintele Camerei, Ion n.n.) Diaconescu, în biroul lui de la Camera Deputaţilor şi i-am spus ce s-a întâmplat. Au oprit. Monitorul Oficial era în subordinea Camerei Deputaţilor. Au oprit publicarea şi au confruntat textul cu ceea ce plecase de la preşedintele Constantinescu. A fost o ultimă disperată tentativă de a ştirbi această lege, chiar şi prin metode frauduloase, nu numai prin vot în Parlament".
Din păcate, nici după înfiinţare, nici în prezent, parcursul CNSAS nu a devenit mai lin. Legea a fost modificată de mai multe ori, între timp, şi nu în sensul transparenţei, iar subfinanţarea cronică înseamnă bariere permanente şi pentru cercetare, şi pentru popularizarea muncii istoricilor şi cercetătorilor.
„Libertatea, de fapt, nu o vrea multă lume și e o suferință”
Decanul de la Istorie, Matei Gheboianu a sintetizat situaţia: „Eu nu cred că partidele politice îşi doresc cu adevărat această ruptură de trecut. Şi voi puteţi spune (se adresa dnului Andrei Galiţă de la CNSAS din sală? n.n.) cât sunteţi finanţaţi şi aveţi în faţă 30 de km de arhivă de cercetat! E o lipsă totală sau chiar o intenţie a statului de a bloca cercetarea istorică. Chiar sub ministeriat liberal, documentele de la MAI au fost blocate sau ni s-a spus că cele publicate au fost ilegal publicate. Printr-o intervenţie a DGIPI care a spus că s-a creat o ilegalitate. Şi cu greu, documentele dinainte de 1972, documentele pot fi mai uşor cercetate. Dar după 1972, sunt multe documente care au fost blocate. Ca să nu mai vorbim că documente de la MApN, de la SRI şi SIE, nici nu au ajuns la CNSAS".
Acestea fiind zise, ce e de făcut? Răspunsul nu e simplu, dar cu siguranţă nu este unul colectiv. Cel puţin aşa crede scriitorul Stelian Tănase, care critică invocarea libertăţii, un fel de clişeu bun de pus în ramă în public sau în propria tentativă de a ocoli răspunsuri grele.
„Libertatea e un clişeu. Libertatea, de fapt, nu o vrea multă lume şi e o suferinţă. Ea se câştigă de unul singur. Şi atât. Dar nu există altceva de pus înaintea noastră decât această dorinţă de a fi liberi. Dar este altceva decât cât credem atunci când ai experienţa libertăţii. Cine a trăit în comunism şi a trăit experienţa interdicţiilor şi a cenzurii, înţelege. Eu am avut două cărţi cenzurate în anii 80 care nu au apărut, iar la prima am avut şi o anchetă de Securitate pentru ce am scris acolo. Să ştiţi că nimeni nu m-a întrebat atunci de ce nu public. Acum mă întreabă de ce public prea mult".
„Libertatea e o luptă de fiecare zi”
„Libertatea e o alegere personală?", a fost întrebarea.
„Decizia de a lupta pentru libertate e personală. Şi termenii şi termini în care te lupţi pentru ea, şi unde şi cu cine. Nu se poate da niciun sfat. E ca în amor, te duci la vecina să te sfătuiască cum fac cu fata asta. Nu poate nimeni să îţi dea niciun sfat. Nu funcţionează. Nu vreau să vă dezamăgesc, dar libertatea e o suferinţă. Libertatea e o luptă de fiecare zi, cu ostilitatea celor din jurul tău, cu neînţelegerile, cu cenzurile. Ce credeţi că în România de azi nu există cenzuri?!".
Cu alte cuvinte, încă un argument că trecutul nu e trecut, că balaurul autoritarismului îşi iţeşte capetele oricând are ocazia, iar Revoluţia Română din 1989, rămasă neterminată, aşa cum explică podcastul "Istoria pe Viu", în episodul 6, nu a reuşit să împiedice acest lucru.
Prima serie a podcastului „Istoria pe Viu. Momente cheie din Războiul Rece", realizată cu consultanţa Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a început să fie difuzată pe platforma de teatru digital Picior de Play din 22 octombrie. Seria urmăreşte evenimente şi decizii care au marcat România şi Europa după cel de-al Doilea Război Mondial: ocupaţia sovietică a României în 1944, aşa-numitele „declaraţii de independenţă" ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, criza rachetelor cubaneze, ridicarea Zidului Berlinului, vizitele lui Charles de Gaulle şi Richard Nixon la Bucureşti, în timpul regimului comunist, dar şi speranţele aduse de Solidaritatea poloneză şi de reformele lui Mihail Gorbaciov, până la Revoluţia Română din 1989. Iar războiul lui Putin contra Ucrainei şi invenţia numită "postadevăr" au readus deasupra Europei riscul autoritarismului şi chiar al dictaturii.
Evenimentul „Podcast la Nottara" a deschis seria Conferinţelor Amarjar de Istorie Recentă, organizate în parteneriat cu Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS). Conferinţele vor avea loc lunar, în Sala Amfiteatru a Bibliotecii Academiei Române, de regulă în a treia joi a lunii.
