Cronologia încercărilor României de a adera la Spațiul Schengen. De ce se opune Austria

În timp ce Spațiul Schengen a fost înființat inițial în paralel cu Uniunea Europeană, a fost în cele din urmă încorporat și acum acționează ca un pilon central care susține piața unică.

Zona acoperă acum 26 de națiuni, dintre care 22 sunt țări UE și 4 extra-comunitare și aproape 420 de milioane de cetățeni.

România și Bulgaria încearcă să intre în Schengen din 2011

Dar câteva țări UE nu se bucură încă de beneficiile călătoriei fără pașapoarte. Printre acestea sunt și Bulgaria și România, două țări care au aderat la UE în 2007 și au așteptat cu răbdare, de atunci, să treacă și pragul Schengen.

Aderarea la Schengen necesită, printre altele, aplicarea unor reguli comune, gestionarea adecvată a frontierelor externe, partajarea informațiilor de securitate și cooperarea polițienească eficientă.

Guvernele celor două state insistă, însă, că au îndeplinit criteriile necesare aderării la Spațiul Schengen cu ani în urmă. Vara trecută, chiar s-au alăturat sistemului comun de vize Schengen ca participanți numai pentru citire, în ciuda controalelor la granițele lor.

Republica Cehă, care deține în prezent președinția rotativă a Consiliului UE și are sarcina de a conduce dezbaterile, a făcut din extinderea Schengen una dintre prioritățile sale principale. Și pentru că în mai puțin de o lună Suedia va prelua președinția, Consiliul JAI din 8-9 decembrie este ultima șansă a Cehiei de a-și atinge acest obiectiv.

Comisia Europeană și Parlamentul European sunt fără echivoc de partea lor: executivul a confirmat în mod repetat că au fost îndeplinite toate condițiile tehnice, în timp ce europarlamentarii au criticat excluderea celor două țări ca fiind discriminatorie.

Dar rămâne un obstacol: politica. Unda verde trebuie să vină de la Consiliul Uniunii Europene, care reunește miniștri din cele 27 de țări UE. Aprobarea unui nou membru Schengen trebuie să fie aprobată în unanimitate, ceea ce înseamnă că un singur „nu” poate îngheța efectiv întregul proces.

Cronologia încercărilor României de a intra în Spațiul Schengen

În 2011, aderării celor două state s-au opus Franța, Germania, Finlanda, Suedia, Țările de Jos și Belgia, invocând problemele legate de corupție, crima organizată și reformele judiciare din România și Bulgaria.

În anii următori, chestiunea a fost amânată de mai multe ori. În 2015 a izbucnit criza migrației, un test major pentru zona Schengen, iar apoi a fost pandemia de COVID-19, când multe dintre țări și-au închis granițele.

Dar, la începutul acestui an, președintele francez Emmanuel Macron a deschis ușa pentru aderarea Bulgariei și României în timp ce a dezvăluit planurile de reformare a zonei fără pașapoarte, inclusiv prin înființarea unui Consiliu Schengen ministerial pentru a accelera acțiunile colective în vremuri de criză.

Câteva luni mai târziu, în august, cancelarul german Olaf Scholz și-a exprimat sprijinul și s-a angajat public să lucreze pentru ca România și Bulgaria să „devină membre cu drepturi depline”.

Ca și în cazul oricărui alt subiect din procesul de elaborare a politicilor UE, aprobarea de la Paris și Berlin a fost esențială pentru a duce lucrurile mai departe și pentru a influența alte țări reticente să-și schimbe părerea. Finlanda și Danemarca și-au înmuiat pozițiile în egală măsură și numărul obstacolelor scădea considerabil, scrie euronews.com.

În octombrie, Parlamentul European a adoptat o nouă rezoluție – a patra de acest fel din 2011 încoace – care pune presiune pentru ca politicienii europeni să aprobe admiterea imediată a Bulgariei și României.

Parlamentul „este consternat că în cei 11 ani care au trecut de atunci, Consiliul nu a reușit să ia o decizie”, au scris parlamentarii în textul lor.

Dar câteva zile mai târziu, parlamentul olandez a adoptat propria rezoluție, îndemnând guvernul prim-ministrului Mark Rutte să pună veto asupra celor două cereri până când vor fi efectuate investigații suplimentare.

Parlamentarii olandezi au susținut că prevalența corupției și a crimei organizate în Bulgaria și România reprezintă „un risc pentru securitatea Țărilor de Jos și a întregului Spațiu Schengen”.

Decizia privind aderarea României la Spațiul Schengen, la mâna politicienilor

O misiunea voluntară de informare a vizitat cele două țări în prima jumătate a lunii octombrie și, pe baza concluziilor acesteia, Comisia a emis o aprobare necondiționată în care a spus că ambele țări sunt „gata” să adere la Schengen.

La începutul lunii noiembrie, Guvernului de la Stockholm a dat un vot pozitiv dat extinderii Schengen și astfel a mai căzut un impediment.

Câteva zile mai târziu, Colegiul Comisarilor adoptă un raport al Comisiei Europene, prin care se cere admiterea fără amânare a României, Bulgariei și Croației în Schengen.

După două zile, ministrul de Interne al Austriei anunță că țara sa nu va aproba extinderea Spațiului Schengen.

Între timp, Olanda și-a schimbat poziția în ceea ce privește țara noastră și a anunțat că va susține aderarea României, dar nu și a Bulgariei.

De ce se opune Austria aderării României la Schengen

Într-un interviu acordat în presa austriacă, Gerhard Karner spune clar că nu va aproba extinderea Schengen, în condițiile în care filtrele Schengen privind imigrația ilegală și așa nu funcționează. Drept argument principal, el spune că în Austria au intrat imigranți care nu fuseseră înregistrați în alte state UE.

Austria este primul stat care pune pe masa celor respinși și Croația, asupra căreia nu plana niciun dubiu că va intra în Schengen, cu vot chiar la primul Consiliul JAI, din 8 – 9 decembrie.

Cu doar trei zile înainte de votul din Consiliul JAI, Karner spune că nu are de gând să-şi schimbe opinia. El a lăsat de înțeles că va accepta aderarea Croației, dar România și Bulgaria sunt în afara discuțiilor.

Poziția ministrului de Interne austriac a fost confirmată și de cancelarul austriac Karl Nehammer.

Deși oficial, Austria, vorbește despre imigranți și securitatea frontierelor, surse politice aduc, însă, în discuție și alte chestiuni, precum dorința OMV Petrom ca România să modifice legea offshore astfel încât statul să menţină redevenţele pentru gazul pe care îl vor exploata la nivelul de acum şi să renunţe la dreptul de preemţiune.