Romania, te iubesc! 1990-1991: Sacrificiile democratiei
Au trecut 20 de ani de cand Romania si-a schimbat destinul, prin Revolutia din decembrie '89. Au urmat doua decenii de evenimente care ne-au influentat viata si care ne-au adus unde suntem acum.
Cei mai importanti ani ai evolutiei noastre post-decembriste au fost, fara indoiala, 1990-1991. Atunci am aflat, la prima mana, ca libertatea poate fi si o povara si ca democratia nu vine fara sacrificii.
Alegeri 2024
19:35
Cine ar putea deveni noul președinte al României. Aceeași persoană, două sondaje diferite
16:15
Lider PSD, răspuns pentrul Lasconi, în cazul George Simion și interdicția lui la Chișinău
20:15
Candidații la prezidențiale fac coadă la Nicușor Dan. După Kelemen Hunor, primarul se întâlnește și cu Marcel Ciolacu
20:57
Ioan Chirteş a explicat de ce liderul AUR, George Simion, are interzis în Ucraina şi Republica Moldova: "Sunt dovezi clare!"
1990 a fost primul an al libertatii noastre. Am primit-o cu bucurie, fara sa punem la indoiala faptul ca viata noastra va fi perfecta si ca vom putea gestiona fara gres ce ni s-a dat.
1990 a inceput cu lacrimi. Revolutia ne daduse libertate, insa noi mai aveam de rezolvat lucruri lasate neterminate: sa ii plangem pe cei care si-au dat viata in evenimentele de la Bucuresti si Timisoara. Pe 12 ianuarie, Romania era in doliu national.
Apoi, 23 de milioane de romani au inceput sa invete din mers democratia, cu un entuziasm nemaivazut in tara, dupa decenii lungi de dictatura si teroare. Nu aveam inca repere clare despre democratie. Doar o imagine vaga despre cum ar trebui sa fie.
Pentru moment, primul cuvant asociat cu libertate a fost abundenta. Un val imens de simpatie internationala a lovit Romania. La inceputul anului 1990, convoaie lungi de ajutoare umanitare cu haine, paturi, mancare si tot ce ne-a lipsit erau trimise de occidentali, catre tara. Fenomenul a fost stire principala la jurnalele de actualitati si a tinut prima pagina a ziarelor libere.
Era atata foame de informatie adevarata, necenzurata in primele saptamani din '90, incat numarul publicatiilor a explodat peste noapte. Parea ca intreaga Romanie isi luase o binemeritata vacanta: toata lumea citea. Cozile lungi din fata chioscurilor de ziare devenisera prilejuri de dezbatere, rememorare si faurit planuri de viitor.
Viitorul se decidea insa in birourile fostelor structuri comuniste, unde oameni mai noi sau mai vechi incercau sa preia fraiele puterii.
Tot in ianuarie au inceput sa apara intelectualii din exil si, odata cu ei, partidele istorice, scoase de comunisti in afara legii - taranistii, condusi acum de Corneliu Coposu si Ion Ratiu, si liberalii lui Radu Cimpeanu. Pentru spiritele infierbantate din acele zile, pluripartitismul si divergentele de opinie au fost insa greu de digerat. Pe 23 ianuarie, cand Frontul Salvarii Nationale isi calca promisiunea initiala si decidea sa participe la primele alegeri libere, apar proteste ample. Patimile se aprind si tara se imparte in doua tabere. Insasi Televiziunea Romana se abtine sa transmita evenimentul, pretextand aparitia cetii.
Partidele politice cer FSN sa se retraga, acuzandu-i pe Ion Iliescu si pe apropiatii lui ca sunt prea legati de fostul regim ca sa conduca Romania libera de comunism. Simpatizantii Frontului organizeaza o contramanifestatie la care se striga pentru prima data "Moarte intelectualilor!".
Uitandu-se la atmosfera inflamata de atunci, Silviu Brucan avea sa spuna ca mai avem nevoie de 20 de ani ca sa intelegem democratia.
Pe 29 ianuarie, minerii vin pentru prima oara la Bucuresti ca sa apere ceea ce ei credeau ca este democratia: adica impunerea unei singure voci, a celei asociate cu Revolutia- FSN. Masele de mineri s-au razbunat pe opozitie, distrugand sediile partidelor istorice. Liderii acestora au fost salvati cu TAB-ul de furia gloatei.
Liderilor partidelor istorice li se reproseaza ca au huzurit in Occident, ca n-au mancat salam cu soia, ca toti romanii si ca vor sa vanda tara strainilor. De partea celalalta, Ion Iliescu e acuzat ca vrea sa intoarca tara la comunism si ca a furat Revolutia. Situatia Romaniei e urmarita cu consternare de occidentali, care, vadit dezamagiti, constata, in buletinele de stiri ale vremii, ca evolutia Romaniei este mult diferita de cea din restul tarilor foste comuniste.
Iliescu respinge toate acuzatiile ori de cite ori are ocazia.
In primele luni ale anului 1990, romanii aveau sa descopere ca, in pofida sangeroasei revolutii, fantoma comunismului era greu de alungat.
Oamenii simteau nevoia sa distruga tot ceea ce le aducea aminte de fostul regim. Era parca o conditie necesara pentru a ne putea vedea de drum. Furia tuturor s-a indreptat spre simbolurile comuniste si spre barlogul fostului dictator. Difuzate la televizor, imaginile cu luxul in care se lafaise cuplul Ceausescu alimentau ura fata de sistemul prabusit.
Timisorenii merg chiar mai departe si, in 11 martie, adopta Proclamatia de la Timisoara, care propune, la punctul 8, interzicerea prin legea electorala a candidaturii fostilor activisti si ofiteri de securitate, la functii in Parlament si, mai ales, presedintie.
La o conferinta de presa organizata in acea perioada, Ion Iliescu e categoric: "Pentru actuala lege electorala, asemenea discutii nu au obiect, nu mai pot fi duscutate, sunt in afara oricarei discutii".
Pe masura ce alegerile din 20 mai se apropie, fragmentarea societatii e tot mai vizibila. Iar pe 15 martie, apare o noua ruptura.
Maghiarii sarbatoresc la Targu Mures Revolutia din 1848 din Ungaria, arboreaza drapelul unguresc pe institutii publice si darama doua statui - ale lui Nicolae Balcescu si Avram Iancu. Romanii raspund cu mitinguri si manifestatii de protest, care au degenerat in confruntari violente. Pe 19-20 martie, setea de sange si razbunare produceau din nou morti si raniti.
Incepeau sa se contabilizeze victimele: Mihaila Cofariu - batut crunt si lasat fara cunostiinta. De partea celalalta, scriitorul maghiar Suto Andras - mutilat de tabara protestatarilor romani. Cofariu si Andras au ramas pina la urma doua nume trecute in doua dosare nerezolvate. Si datorita lor, pe 26 martie 1990 se infiinta Serviciul Roman de Informatii.
Tematoare sa nu fie asociate cu fosta militie, fortele de ordine sunt invizibile pe strazile oraselor. Oamenii incep sa se teama.
In ciuda libertatii dobandite, oamenii incep sa plece masiv din tara. Jurnalele de actualitati din Occident abunda de reportaje despre zecile de mii de romani care iau cu asalt Germania. Nemtii par sa nu mai inteleaga nimic.
Potrivit staticilor facute in Germania, cel putin 100.000 de romani au ajuns atunci numai in fosta RFG. Cei ramasi intra in campanie electorala pentru primele alegeri libere. Trei candidati, trei modele complet diferite, se lupta pentru mostenirea grea lasata de Ceausescu: Ion Iliescu- proletarul, Ion Ratiu - burghezul, Radu Campeanu - gentilomul.
Pentru opozantii lui Iliescu insa, liderul FSN insemna o continuare a ororilor comuniste. I se reprosa apartenenta la fostul regim si, implicit, complicitatea la teroarea in care a trait Romania socialista. Pe 23 aprilie, nemultumitii incep sa se adune in Piata Universitatii din Bucuresti, unde avea sa se nasca un fenomen nemaivazut: GOLANIADA. Dialogul opozitie-putere a fost simbolul dezbinarii care ameninta Romania.
Era de fapt primul conflict al generatiilor si primul semn ca fostii pionieri si soimi ai patriei isi descopereau puterea pe care le-o daduse libertatea.
Ideea reinstaurarii monarhiei prinde repede radacini si opozantii lui Iliescu vad in Regele Mihai o solutie pentru Romania. Fostul monarh incearca sa revina in tara de Paste, insa e intors din drum de pe aeroportul Otopeni, desi avea viza. Noua putere considera ca Regele Mihai ar putea destabiliza tara si ar putea afecta siguranta nationala. Refuzul de a-l primi pe Rege radicalizeaza cele doua tabere in care s-a impartit Romania.
In PIata Universitatii protestatarii se inmultesc.
In tara, simpatizantii FSN imagineaza o serie intreaga de sloganuri, pentru a-si striga simpatia si increderea.
Ion Iliescu e primit, peste tot, ca un salvator. Insa adevarat arma secreta a FSN este Petre Roman, a carui aparitie starneste reactii aprinse.
Petre Roman si Ion Iliescu au fost pentru o mare parte din tara purtatorii stindardului Revolutiei si singurii in masura sa aduca linistea in Romania. Prezenta lor parea sa starneasca in simpatizanti pasiunea ceruta altadata la manifestatii de fostul regim si pe care romanii nu au aratat-o niciodata.
Bucurandu-se de un imens sprijin in tara, FSN a fost acuzat de opozitia de dreapta ca manipuleaza intreaga masinarie electorala si ca isi foloseste influenta pentru a-i impiedica pe liderii celorlalte partide sa-si faca mesajul cunoscut. Acesta a si fost unul dintre motivele pentru care alegerile din 1990 au fost supravegheate de observatori straini.
Ziua de 20 mai 1990, ziua primului scrutin liber a coincis cu Duminica Orbului. Ironic, remarcau atunci opozantii lui Ion Iliescu, pentru care incapatinarea celorlalti de a vota cu patima fosti activisti comunisti raminea de neinteles. Ziua alegerilor a fost pentru toti un tur de forta.
Aproape 17 milioane de romani erau inscrisi pe liste si votul a fost prelungit in unele locuri chiar pana la miezul noptii. Rezultatul scrutinului nu a uimit pe nimeni.
In final, Ion Iliescu si FSN castiga alegerile cu un scor care aminteste de vremurile apuse - aproape 86% pentru presedinte, 66% pentru partidul sau. Observatorii constata fraude, dar insuficiente ca numar pentru a influenta rezultatul.
Cei adunati in Piata considera insa victoria FSN o tradare a revolutiei.
Din dezbinarea tarii s-a nascut fratricidul. La mijlocul lui iunie, minerii vin la Bucuresti sa faca ordine si sa puna capat Golaniadei. Abuzurile si violentele din zilele 13-15 iunie s-au concretizat in scene de un primitivism socant: de la batai aplicate oricui, indiferent de implicare in fenomenul Piata Universitatii, pana la urinarea pe simpatizanti ai Opozitiei, pe carti si in salile Universitatii. Studentele au fost agresate, intelectualii batjocoriti. Evenimentele au fost cumplite: neidentificati, mortii celei mai violente si salbatice mineriade din Romania au fost inhumati in cimitirul Straulesti.
In seara zilei de 13 iunie, Ion Iliescu tine un discurs considerat de multi o eroare majora.
Mineriada din iunie ţ90 a fost finalul de poveste al Pietei Univeristatii, o poveste pe care prea putini au ajuns sa o cunoasca in amanunt, dar care a avut urmari pe termen lung.
Asa cum arata, primul guvern post decembrist a fost rampa de lansare a multor oameni politici de astazi.
Ca premier, Petre Roman a incercat sa impuna primele masuri necesare economiei de piata. In tara insa, marile intreprinderi duceau lipsa de comenzi si directorii lor aveau putine mijloace la indemana pentru a gasi piete de desfacere. Oamenii incep sa se teama pentru viitorul lor.
Multe dintre aceste intreprinderi aveau sa dea curand faliment sau sa fie vandute, pe bucati, de asa+zisi investitori straini.
Singurul element de unitate in Romania in 1990 a fost fotbalul. Dupa 20 de ani in care nu mai facuseram performanta in marile competitii mondiale, in vara primului an post+decembrist am jucat in Campionatul Mondial. Calificata din noiembrie '89, nationala tricolora ii scotea pe romani in strada la altfel de mitinguri ale bucuriei. O victorie cu URSS, o infrangere cu Camerun si un egal cu campioana mondiala Argentina ii califica pe romani in grupe.
Patru meciuri jucate la Coppa del Mondo - mai multe ca niciodata si fotbalul incepea sa redevina la televizor la fel de pasionant ca si politica. Aveam insa nevoie de un scor cel putin egal si cu urmasii regimului comunist. Pe 21 septembrie, Nicu Ceausescu, fiul cel mic al dictatorului, a fost condamnat la 20 de ani de inchisoare. In final, a executat doar cinci si a murit, bolnav de ficat, in Austria.
In decembrie, Ion Iliescu a parut ca face si el un gest de reparatie morala. La un an de la eliminarea lui Ceausescu, puterea de la Bucuresti ii da dreptul Regelui Mihai si familiei lui sa revina in tara cu ocazia Sarbatorilor de Craciun. Scenariul primei vizite se repeta insa. Cortegiul regal se indrepta tocmai spre Curtea de Arges, cand autoritatile romane constata brusc absenta de pe pasaport a vizei de intrare in Romania. Familia regala e din nou intoarsa din drum si silita sa se imbarce intr-un avion romanesc, cu destinatia Elvetia.
Primul an post revolutionar se incheie deci in balbaieli si gafe.
In schimb, 1991 incepe cu un semn al viitoarei normalizari: pe 1 februarie, Romania devine invitat special in Consiliul Europei.
Entuziasmul clasei politice nu are insa ecou peste tot. La tara, oamenii cereau, flamanzi, pamint. O proprietate numai a lor.
Aparitia Legii fondului funciar, in februarie 1991, isi propunea retrocedari echitabile, insa a creeat un sir interminabil de inechitati si procese care au continuat peste ani sa sufoce justitia romaneasca. Pentru pamant si pentru dreptul de proprietate s-a ajuns la crime chiar intre parinti, frati si prieteni. Abuzurile factorilor locali si imperfectiunile legislative si-au adus si ele aportul.
Fantomele trecutului nu ne dau insa pace. La inceputul lui februarie, printr-un ordin de zi, se formeaza o comisie care sa cerceteze un caz ajuns faimos: documentele de la Berevoiesti. O echipa de ziaristi descoperise cu un an in urma 80 de saci cu dosare apartinand fostei Securitati. Arhiva fusese arsa si aruncata la o groapa de gunoi din comuna argeseana. Documentele relevau fapte cutremuratoare - cum ca politia politica isi continuase activitatea si dupa revolutie.
Cei 100 de ziaristi romani si straini au reusit sa salveze o parte dintre dosarele care nu arsesera, insa cazul nu a fost elucidat niciodata. Ulterior, fostul sef al SRI avea sa declare ca scandalul Berevoiesti a discreditat pe termen lung Serviciul Roman de Informatii si ca tocmai din cauza lui au fost dati afara, in 1991, mii de agenti.
Nici puterea de la Bucuresti nu o ducea prea bine in 1991. Apar primele fisuri in tandemul Iliescu-Roman si doi ministri demisioneaza.
In tara, magazinele incepusera sa se umple, insa romanii incepusera sa fie mai saraci decat inainte si nu-si permiteau prea multe. In schimb, aveau in continuare dispozitia si timpul necesare protestelor.
Memorabile au ramas manifestatiile de la vizita lui Francois Mitterand, primul presedinte occidental care viziteaza Romania, dupa Revolutie.
Opozantii lui Iliescu, la fel de numerosi ca in 1990, nu ezita sa-l introduca pe seful statului francez in disputa lor cu puterea de la Bucuresti.
Odata cu Mittearand au venit in Romania si investitori strategici din Franta, intr-o prima tentativa de a se relua schimburile comerciale intrerupte de comunism.
In timp ce la noi era aparent liniste si pace, la Moscova pareau sa se scrie noi pagini din Razboi si Pace. Uniunea Sovietica isi traia ultimele zile, Gorbaciov, artizanul revolutiilor din est se pregatea de plecare, abia scapat cu viata dintr-un puci al ultimilor nostalgici comunisti. La orizont aparea un nou lider cu mana forte: Boris Eltin.
Profitand de situtie, Moldova isi afirma independenta. Romania e printre primele tari care o recunosc, in ceea ce unii analisti au numit o mare eroare politica, in detrimentul fortarii unificarii.
Linistea nu avea sa tina insa prea mult. Minerii din Valea Jiului, care invatasera pe de rost drumul spre Bucuresti, vin in capitala cu un sac de revendicari, bate, topoare si un lider deja celebru: Miron Cozma. Bandele iau cu asalt sediul Guvernul, patrund in Parlament si devasteaza tot ce le iese in cale.
Minerii sunt statul, minerii au puterea, se spunea, si pentru cateva ore, democratia din Romania a intrat in moarte clinica. Pentru resuscitare, seful statului gaseste solutia de compromis: Guvernul Roman este sacrificat. La conducere intra guvernul de tehnocrati Theodor Stolojan, care avea ca prioritati continuarea reformelor si pregatirea alegerilor din 1992.
Linistea mult dorita si consensul des invocate incepeau sa prinda contur. Pe 8 decembrie, Romania isi alegea prin referendum noua constitutie. Prezenta la vot, peste 80%. Aveam asadar coordonatele principale pentru a ne construi o viata noua. Incepeam sa aratam ca o tara normala. Sau cel putin, asa speram.
