Theodor Paleologu: Rușii au tratat mereu Ucraina ca și cum ar fi a lor. Limba ucraineană era pentru ei “o rusă stricată”
Fundația Paleologu propune, în parteneriat cu UNICEF, o serie de clipuri video despre istoria și cultura Ucrainei dedicate românilor și, în oglindă, alte zece clipuri video despre istoria și cultura României.
Fiecare temă este prezentată de profesorul și diplomatul Theodor Paleologu, președintele Fundației Paleologu. Clipurile sunt dedicate celor peste 85.000 de refugiați ucraineni rămași în România.
Încă de pe vremea țarinei Ecaterina cea Mare, Rusia a tratat Ucraina ca pe o parte a sa, explică Theodor Paleologu, în acest episod despre moștenirea culturală a Ucrainei. Rușii au negat, pur și simplu, existența unei limbi ucrainene, pe care o priveau ca pe o “rusă stricată”, vorbită de țărani.
Theodor Paleologu: Într-unul din episoadele trecute, am vorbit despre cazacii zaporogi, despre marea revoltă din 1648 a lui Bogdan Hmelnițki, care în 1654, încheie un acord cu țarul Alexei Mihailovici al Rusiei. Și în felul ăsta, Kievul intră în orbita Imperiului Rus, abia în 1654. Până atunci, influența determinantă fusese lituaniană și poloneză. Ce se întâmplă însă foarte repede este că puterea țaristă nu își respectă angajamentele. Toate angajamentele luate de Alexei Mihailovici sunt progresiv anulate.
Așa se explică diferitele revolte căzăcești împotriva Rusiei. În special mă gândesc la Ivan Mazepa, despre care am mai vorbit, sau Filip Orlic, iar mai târziu, în secolul XVIII, tot așa, vor fi diferite revolte, culminând cu revolta lui Pugaciov, spre sfârșitul secolului XVIII, pe vremea Ecaterinei cea Mare.
E foarte important este să înțelegem că, încă de la început, din secolul XVIII, Rusia a tratat Ucraina ca pe o parte a sa, a negat, pur și simplu, existența unei limbi ucrainene. Rusificarea din Basarabia, de pildă, a fost mult mai slabă decât rusificarea din Ucraina, pentru că, pur și simplu, încă din secolul XVIII, nu era voie să se tipărească texte în limba ucraineană. Doar limba rusă era autorizată, iar limba ucraineană era considerată un fel de rusă stricată, o rusă vorbită de mojici.
Ei bine, în secolul XIX, avem de-a face cu o renaștere culturală. Este secolul naționalităților. Deci este firesc să asistăm și în Ucraina la o renaștere culturală, pregătită încă din secolul XVIII, dar ajunsă la înflorire în secolul XIX, așa cum s-a întâmplat și în Țările Române, și în atâtea alte țări din Europa. Sigur că aici a jucat un rol și Biserica Greco-Catolică, în partea (de Ucraina) pe care o obținuse Imperiul Austriac. Pentru că o parte a Ucrainei, Galiția, intră sub dominația austriacă, după împărțirile Poloniei din secolul XVIII. Din 1795, o parte din Ucraina actuală se află în Austria. Iar austriecii, ca și în Țările Române, au fost mai deschiși față de cultura națională.
Însă aș vrea, totuși, să menționez - la sfârșit de secol XVIII - o figură care mă fascinează, și anume (Ivan) Kotliarevski, care a scris o Eneidă în care îi prezintă pe troienii lui Eneas ca fiind strămoșii cazacilor zaporogi. Sigur că este o satiră, o lucrare scrisă cu umor și trebuie citită ca atare, însă este un poem fascinant, așa cum și noi avem, în literatura română, Țiganiada lui Budai-Deleanu.
În secolul XIX, cred că e esențial să menționăm două nume enorme, prin importanță, și anume Taras Șevcenko și (Mykola) Kostomarov. Kostomarov este un mare istoric ucrainean, care a dezvoltat o teorie foarte interesantă, și anume aceea a opoziției dintre Ucraina și Rusia. El spune că Rusia are o tradiție autocratică, despotică, în timp ce în Ucraina există o tradiție democratică, reprezentată, evident, de cazacii zaporogi. Sigur că există aici o anumită mitologie ucraineană, dar e bine s-o înțelegem, și să înțelegem această opoziție care joacă un rol important și în zilele noastre.
De altminteri, Kostomarov și Taras Șevcenko făceau parte din aceeași confrerie a Sfinților Chiril și Metodie, care era dedicată renașterii culturale ucrainene. Șevcenko este, fără îndoială, poetul național al ucrainenilor, și ne vine în minte o comparație cu Mihail Eminescu. Ei seamănă, dar doar superficial, și n-aș duce prea departe această comparație. De fapt, sunt mari deosebiri între Taras Șevcenko și Mihail Eminescu.
Eminescu era, în fond, foarte conservator, în timp ce Taras Șevcenko, era - să zic așa - mai democrat, ca vederi politice. Fusese iobag, apoi a protestat politic, a fost implicat politic, a fost arestat, deportat. Țarul i-a interzis să mai scrie, să mai picteze.
Însă nu pot rezista ispitei de a vă citi "Testamentul" lui Taras Șevcenko, și cred că acesta e esențial pentru a înțelege relația dintre poezie, dintre literatură și conștiința națională. În Ucraina și, de altminteri, același lucru este valabil și pentru România și alte țări din zona noastră.
De-oi muri, mormânt săpaţi-mi
Sus pe o colină,
Unde-i stepa nesfârşită,
Draga mea Ucraină.
Pe câmpiile întinse
Niprul între dealuri
Să se vadă, să se-audă
Vuietul de valuri.
Şi atunci când o să piară
Duşmanii din ţară,
M-oi trezi şi voi ieşi eu
Din mormânt afară.
M-oi urca eu până-n Ceruri,
Unde Domnul şede,
M-oi ruga, da' pân-atuncea
În Domnul n-oi crede.
Îngropaţi-mă, sculaţi-vă,
Jugul nimiciţi-l
Şi cu-al duşmanilor sânge
Sloboda stropiţi-o.
Şi-n familia frăţească,
Mare şi slăvită
Pomeniţi-mă cu-o vorbă
Bună, liniştită.
