Renate Weber, despre pedepsirea abuzurilor sexuale asupra copiilor: Vidul legislativ și nepăsarea duc la situații dramatice

Realitatea este complicată în România, iar legile par să nu-i protejeze suficient, astfel că Avocatul Poporului, Renate Weber, s-a implicat în schimbarea lor. Vidul legislativ, dar uneori și nepăsarea celor din jur, au dus la situații dramatice, de-a dreptul revoltătoare, a explicat Renate Weber.

Ovidiu Oanță: Vorbim de adulți care au partea lor de vină și este însemnată. Și ne aducem aminte că mulți dintre părinți, în special tați, trebuie să recunosc lucrul acesta, încă sunt prizonierii unor mentalități demne de secolele trecute. Și mă refer la acei tați sau la acei părinți care practic, vor să își țină într-o formă de sclavie mentală comportamentul copilelor. Aș vrea să vorbim despre acest lucru, și mă refer aici la testele acelea de virginitate. Suntem în 2022 și încă auzim că se vorbește despre tați, sau părinți la modul general, care își duc fetițele adolescente la Institutul de Medicină Legală, la laboratoare de medicină legală, pentru a primi o confirmare din partea unui legist că fetițele lor nu și-au început viața sexuală.

Renate Weber: „Așa ceva este odios, pentru că este o încălcare flagrantă a drepturilor și libertăților, a acelei adolescente, a acelui copil. E odios că s-au făcut. Până acum, nici nu ne mai gândeam la asta. Noroc a ieșit public povestea aceasta. Noi acum avem o sesizare din oficiu pe baza a ceea ce am văzut în presă și vrem să vedem mai întâi cadrul legal, adică de unde pleacă această posibilitate a medicilor de a face astfel de teste. Și spun medicii, nu doar medicii legiști. Și explic imediat de ce. Deci vrem să vedem că legea nu este prea vagă (...) Dacă e așa, legea aceea, vă spun de pe acum, o vom trimite la Curtea Constituțională, că am mai făcut astfel de de sesizări.

Pe de altă parte, de ce nu mă refer doar la medicii legiști? Pentru că IML-ul văd că a anunțat că a stopat orice fel de astfel de teste. Slavă Domnului, măcar în ceasul al treisprezecelea, ca al doisprezecelea deja a trecut. Dar știți că s-ar putea ca la niște clinici private, contra cost, să spui că faci un anume tip de control, și în realitate să fie altceva. De aia vreau să ne uităm foarte atent pe cadrul legal. Așa ceva să nu fie posibil nici în sistemul public, nici în sistemul privat, pentru că este o încălcare oribilă a demnității acelor copii.”

Citește și

Avocatul poporului, Renate Weber, criticată de CES pentru că nu a atacat la CCR programul "Anghel Saligny" al guvernului Cîțu

Trucul prin care s-a câștigat marele premiu de peste 9 milioane de euro la 6 din 49. Biletul a costat 4.413 lei

Ovidiu Oanță: Ați primit sesizări din partea copiilor, sau ați aflat? Sunteți la început de drum cu această investigație, ați reușit până acum să aflați dacă au fost plângeri, nemulțumiri, revolte din partea unor astfel de copii?

Renate Weber: „La la noi nu au venit astfel de petiții, de altfel, vreau să vă spun că petițiile pe care le primim la Avocatul Copilului nu vin de la copii, din păcate. Ori aș vrea să mai spun ceva, copiii care sunt în astfel de situații sunt umiliți astfel de părinții lor, n-au curajul să vină și să se plângă după aceea. Noi am avut o altă sesizare din oficiu, care este acum în derulare. Tot văzând ce a fost în presă, știți că a fost un grup de copii, de fete, mai ales. Înțeleg că e practic o asociație „Girls Up” care a protestat la Inspectoratul Școlar al Municipiului București împotriva abuzurilor sexuale din școli și a hărțuirii sexuale în școli. Aceasta este o temă extraordinar de serioasă. Eu în fiecare zi, că la mine ajung practic toate sesizările noastre din oficiu, în fiecare săptămână am câteva astfel de cazuri”

Ovidiu Oanță: Abuzuri, din partea cui?

Renate Weber: „Din partea cadrelor didactice, căci nu e de glumă aici, și copiii aceia s-au dus și au protestat la Inspectoratul Școlar al Municipiului București, asociația aceea, pe bună dreptate, cerând măsuri mai ferme împotriva celor care fac astfel de acte”

Ovidiu Oanță: Și abuzurile acestea sunt reclamate ca fiind petrecute în interiorul școlilor sau plecând de la relațiile profesor-elev, ies în afara cadrului

Renate Weber: „N-au cum să iasă în afară cât timp copilul acela este în școală și cât timp un cadru didactic este la aceeași școală. Asta este relația, fie că este profesor direct sau nu. Abuzurile se petrec și pe rețelele sociale, pe mesajele de hărțuire, de adevăratelea”.

Ovidiu Oanță: Și petițiile vin din partea copiilor, sau a părinților?

Renate Weber: „N-au venit petițiile dar am văzut relatările din presă. Din păcate se tace, părinții din momentul în care află, vin și ne relatează și ei, dar noi facem investigații de fiecare dată la fața locului. Discutăm și cu copiii care reclamă că au fost victime ale unor asemenea abuzuri, și cu directorii de școală, dacă se poate chiar și cu cadrele didactice care au fost acuzate. Sigur că da, fiecare trebuie să accepte să stea de vorbă cu noi”

Ovidiu Oanță: Și vi s-au confirmat aceste temeri, aceste bănuieli, ați sesizat poliția, Parchetul..

Renate Weber: „De regulă, și ancheta noastră merge cam în paralel cu ancheta celorlalți, dar investigațiile sunt, au fost și condamnări. Pe noi ne interesează foarte mult cum aranjează școala ca după ce se descoperă un astfel de caz, să nu se mai repete. Cum îi pregătește pe copii să se apere în astfel de situații. Aici este locul în care intervenim noi și de asemenea, tipul de consiliere psihologică, evident, pe care îl asigură victimelor. Pentru că, să știți că un copil care este hărțuit astfel de un profesor al său, indiferent de vârstă, indiferent că are 11 ani sau 16 ani, rămâne cu o traumă și are nevoie după aceea de o consiliere psihologică”

Ovidiu Oanță: Și vorbim de un fenomen major, sau s-au înmulțit cazurile în ultima perioadă?

Renate Weber: „Asta este exprimarea corectă, sau s-au înmulțit mult prea mult, adică atât de mult încât sigur că sunt îngrijorată. Dar nu mai vorbim doar de un caz izolat ici și colo, nici nu pot să spun, Doamne ferește, că e ceva generalizat, dar sunt mult prea multe, și tot timpul noi încercăm să înțelegem cum de proliferează astfel de cazuri. De regulă, știți, dacă cineva e un abuzator, nu se va opri la o singură victimă, va continua, chiar dacă va schimba școlile, și așa mai departe. Și atunci vrem să vedem și să înțelegem și acest lucru. Dar fenomenul este îngrijorător”

Ovidiu Oanță: Și ce va rămâne la îndemână să faceți, pentru că un astfel de comportament trebuie investigat, și poate fi investigat și eventual sancționat în baza probelor doar de autoritățile judiciare.

Renate Weber: „Noi suntem, da, ca și caz penal, dar pe chestiunile disciplinare, aici școala, inspectoratul școlar are un rol de jucat și noi de multe ori am cerut chiar sancțiuni care să fie mai severe, pentru că am muta, repet, un abuzator dintr-o școală în altă școală. Nu aceasta este soluția, dar noi suntem o instituție de mediere, atâta tot. Deci noi putem să verificăm, și asta este sarcina noastră, să verificăm dacă autoritățile care au competențe fac ceea ce trebuie. Sunt cazuri individuale. Sigur că unele s-au soluționat, unele sunt în curs de soluționare. Deci cazuri nu, nu ne-am gândit încă, dar poate că ar fi interesant la un moment dat, avem foarte multe rapoarte speciale în lucru în perioada aceasta, dar poate că ar fi cazul la un moment dat, plecând de la toate aceste cazuri individuale pe care le avem, să facem și un raport special pe chestiunea aceasta, pentru că până la urmă, fără o intervenție a celor care sunt factori de răspundere de la minister, că ministerul este primul care trebuie să aibă o atitudine fermă la inspectoratele școlare județene și după aceea din localități”

Ovidiu Oanță: E de umblat și la lege, să fie sancțiuni mai multe, să fie metodologii, mijloace de investigare care să ducă la prevenirea unor astfel de cazuri mult mai devreme?

Renate Weber: „La sancțiuni mai mari nu cred că este cazul, pentru că legislația noastră penală este suficient de dură, dar așa este, folosesc un cuvânt care deja cum s-a banalizat, protocol, deci lipsesc niște chestiuni, care sunt procedurile care trebuie aplicate într-un astfel de caz. Dacă un copil vine și se plânge unui profesor, unui profesoare, unui director că este victima unei asemenea situații de abuz, din acel moment trebuie să se declanșeze ceva. Deci să nu se mai încerce acoperirea, stai să vedem, că asta se întâmplă, oameni suntem toți, nu? Nu. Copiii sunt copii și pe ei trebuie să-i protejăm. Încurajarea tocmai de aia trebuie făcută exact la școală, acolo unde s-a întâmplat, nu numai în familie. Dar la școală, acolo unde ar fi un astfel de caz, când se întâmplă, el ar trebui dezbătut, după aia nu să aruncăm sub preș. Da, și gata, uite pe profesorul ăla îl sancționăm și după aceea, eventual îl sancționează și penal. Și ne facem că nu s-a întâmplat. Nu, nu să se facă dezbateri în școli și copiii să fie îndrumați să nu accepte sub nicio formă astfel de comportamente, că sunt de la profesori, că sunt de la alți copii și e fenomenul de bullying, care știți cât este de răspândit, din păcate, că e personalul auxiliar dintr-o școală, adică pot să fie multe situații, din păcate, sunt multe, multe situații de abuzuri ce au ca victime copiii.”

Ovidiu Oanță: Nu aș vrea să trecem peste înfiorătorul caz al Copiilor Soarelui, acei copii care erau atrași într-o așa-zisă comunitate închisă, un fost miner care a încercat să creeze această familie lărgită cu scopurile pe care și le-a reprezentat el mental. Dar care comportament i-a transformat în primul rând pe copii, în victimele unor comportamente extrem de nocive, lipsiri ilegale de libertate

Renate Weber: „Eu i-aș spune chiar sclavie curată, și în ceea ce privește mamele acelor copii, în general toți care trăiau în acea comunitate. Da, noi ne-am sesizat pe baza a ceea ce am văzut în presă, și avem acum în derulare și o anchetă la fața locului”

Campusul acela, repede s-a dezasamblat și nu a mai rămas nimic acolo. Da, dar rămân autoritățile locale, primarul, consilierii, rămân vecinii de acolo, rămâne DGASPC-ul local, adică Direcția care se ocupă de Protecția Copilului. Mie mi-este greu să cred că ani de zile nimeni nu a știut nimic, nu se poate. Oamenii ăia, totuși, de undeva se aprovizionau, ieșeau în lume. Erau acolo prin manipulare și spălare de creier, dacă pot să spun așa, dar fizic puteau să meargă într-un loc sau altul. Deci mie îmi este greu să cred că nimeni n-a știut nimic și aș vrea să înțeleg cum de a fost posibil ca așa ceva să fie tolerat, pentru că dacă a fost tolerat, iertați-mă, eu văd și o complicitate.”

Ovidiu Oanță: De asta vroiam să vă întreb, indolența în incapacitatea autorităților de a sesiza ceva, vizibil cu ochiul liber, este o doză de complicitate, chiar penală ?

Renate Weber: „Dar sigur că da, bineînțeles, pe de o parte că este vorba de neglijență iar autoritățile locale, prin lege, au niște atribuții foarte clare în ceea ce privește protecția copiilor și a persoanelor vulnerabile, dar nu știu dacă era doar pe necunoaștere sau pe faptul că au întors tot timpul capul în altă parte. Și să știți, că în același timp, gândindu-mă la seriozitatea unei asemenea situații groaznice în care s-au aflat oamenii aceia, ne adresăm și SRI-ului și întrebăm dacă ei, într-un fel sau altul, prin măsurile lor informative-operative au aflat de asta. Vrem să știm și dacă nu cumva mai există altfel de locuri unde în comunități închise artificial în felul acesta se pot întâmpla tot felul de lucruri. Acuma noi am avut aici o discuție, sigur că SRI-ul are prin competențele sale așa ceva. Da, da, nu știi niciodată ce se întâmplă în astfel de de comunități închise, nu-i așa? Nu se poate ca SRI-ul să nu fie informat, într-un fel sau altul, de așa ceva. Și aș vrea să înțeleg dacă știe și dacă astfel de locuri mai sunt. În plus vrem să vedem în ce măsură copiilor și mamelor, li s-a făcut după aia o consiliere psihologică adecvată. Nu este simplu să fii sclav și dintr-o dată să îți dai seama că ai fost victimă, să accepți statutul de victimă, că ai fost abuzat. Sigur că e nevoie de un ajutor, din punctul ăsta de vedere, al unor psihologi, o perioadă de de timp.”

Ovidiu Oanță: Mă gândesc că situații de genul ăsta, cum a fost cazul Copiilor Soarelui, pleacă de la problemele grave cu care se confruntă familiile. Sunt comunități sărace, sunt comunități care trăiesc de pe o zi pe alta, formate din familii care trăiesc de pe o zi pe alta, cu copiii mai mult sau mai puțin numeric, copii care nu merg la școală. Statisticile sunt din ce în ce mai dramatice în ceea ce privește abandonul școlar, și e un lucru care îi periclitează în primul rând pe ei, pentru că le pune în pericol evoluția și creșterea firească. Dar, la un moment dat, e un pericol pentru întreaga societate, pentru că ei vin din urmă, cresc, se maturizează, sunt practic cu șanse zero de a evolua social și profesional. Aveți la îndemână mijloace cu care să determinați, în limita competențelor dumneavoastră, autoritățile locale să facă ceva mai mult pentru comunitățile pentru copii aceștia să meargă la școală?

Renate Weber: „Nu este suficient, pentru că în acest moment, de fapt, nu există niște cifre care să fie cifrele adevărate privind numărul copiilor care, iată nu sunt înrolați în sistemul acesta școlar. Și noi am avem mai multe astfel de de cazuri. Tot așa au plecat sesizările din oficiu de la colegii mei din teritoriu, mai ales, și de fiecare dată, ce am constatat este că la nivel local, din păcate, undeva se produce o fractură în comunicarea și în cooperarea dintre autoritățile locale care au competențe în sensul ăsta”

Ovidiu Oanță: Sau e tot indolență, ca în cazul Copiilor Soarelui..

Renate Weber: „Eu nu știu să vă spun ce e, ne ducem la toate acele autorități și sunt multe care se ocupă de copii, deci atribuții au toți prin lege. Are și Consiliul Județean, are și Consiliul Local, și inspectoratul, dar și centrele alea privind educația, județene. Dacă acolo ar exista o mai bună colaborare între toți și dacă s-ar strânge împreună și-ar face un plan, o strategie, cu nișite deadline-uri, credem că lucrurile s-ar putea schimba. Ce am făcut în situațiile astea a fost să facem niște recomandări în acest sens. La unele încă mai așteptăm răspunsul, dar în alte părți chiar oamenii ne-au spus da, am urmat recomandările, ne-am întâlnit, am făcut, acuma sigur să vedem în toamnă care vor fi rezultatele. Dar asta este o problemă foarte mare. Faptul că nu avem astăzi o imagine a numărului de copii, este incredibil. Da, este adevărul, a numărului de copii în general, a numărului de copii înrolați la școală, prinși în sistemul educațional.

Este cumplit, mai ales că fenomenul acesta al părinților care au plecat în străinătate la muncă este atât de răspândit și cu consecințe atât de grave asupra dezvoltării copiilor, încât ei odată sunt victime, că na, rămân fără părinți, sau unul din ei o perioadă de timp, pe urmă rămân în grija bunicilor sau a altor persoane, noi am făcut recomandări de schimbare a legii, pentru că este foarte dificil pentru un părinte când decide să plece în străinătate, să asigure ca un fel de tutore pe o perioadă scurtă de timp, e foarte dificil, e costisitor, trebuie să meargă la instanță, și atunci copiii ăștia cumva se pierd, sunt în grija nimănui, sau unei prietene, sau o vecină și așa mai departe, care nu se mai îngrijește de ce se întâmplă cu copilul, dacă el merge la școală sau nu.”

Ovidiu Oanță: Există posibilitatea unei modificări legislative care să responsabilizeze și mai mult...

Renate Weber: „Există, să facă mai ușoară procedura de a lăsa copilul în grija cuiva, dar care să-l responsabilizeze pe cel care devine un un fel de părinte de ăsta secundar, pe perioada în care celălalt este plecat la muncă. Sigur că ideal ar fi ca toți părinții să stea acasă, să-și crească copiii. Da, știți și dumneavoastră că nu asta e realitatea, și numărul tot crește și primii copii care au provenit din familii ai căror părinți au plecat în străinătate sunt deja oameni în toată firea, și din discuțiile pe care le-am mai avut cu diverși psihologi, am înțeles că au niște probleme uriașe. Copiii au fost traumatizați de sentimentul ăsta de abandon, până la urmă.”

 (...)
„În UAT-urile astea, unitățile administrativ-teritoriale, unde tu ar trebui să ai pe cineva, și dacă n-ai asistent social specializat, cu facultate, toți ai pe cineva care să ocupe de acele cazuri, mai ales din comună. În realitate, e cel care măsoară și terenul. Pe de altă parte, noi nu avem psihologi pentru copii, nu există pur și simplu, și ne uităm și la numărul de locuri la facultăți, da, astea toate sunt legate, pentru că dacă oferta de lucru ar fi mare în DGASPC-uri, și așa mai departe, și numărul de locuri la fel s-ar duce către necesar. Suntem într-un cerc vicios aici, dar problema e că nu reușim ca societate, să le asigurăm acestor copii consilierea de care au nevoie.”
(..)
A crescut numărul abuziurilor, inclusiv cele din familie”.

Ovidiu Oanță: De ce, ce se întâmplă cu noi? Ce spun psihologii?

Renate Weber: „Pandemia n-a ajutat deloc, victimele au rămas la mâna unor abuzatori
Unele din aceste situații de abuz se întâmplă exact acolo unde părinții sunt plecați în străinătate și cei în grija cărora rămân copiii sunt de fapt niște abuzatori. Acuma, și eu cred că nimeni nu se naște abuzator, nu pot să îmi dau seama. E un sentiment de impunitate la unii dintre ei, că nu li se va întâmpla nimic. Dar și o toleranță, nu vă supărați. Dumneavoastră ați văzut alegeri pentru autorități locale în care au fost aleși primari despre care s-a știut clar și au existat inclusiv hotărâri judecătorești pentru că au avut relații cu copile de 13 ani. Păi, dacă dumneavoastră îmi spuneți mie că aia e o relație consimțită de un copil care habar n-are încă pe ce lume e, să fim serioși. Aici noi avem o problemă cu acele comunitățile locale, deci, noi aici facem altceva. Pe de o parte, văd o toleranță maximă a comunităților locale față de astfel de situații, ceea ce este îngrozitor. Tu ca părinte, să consideri că unul care a avut relații sexuale cu un copil de 13 ani mai poate să fie în fruntea urbei, nu mai am cuvinte să calific așa ceva. Pe de altă parte, mai există un fenomen pe care l-am constatat noi mereu, l-a constatat și CSM într-un amplu raport privind abuzurile sexuale în România asupra copiilor, din rațiuni care țin mai degrabă de hai să nu spun chiar comoditate. de, ușurința de a instrumenta un dosar și de a-l trimite în judecată.
Procurorii consideră ca acel articol privind actul sexual cu un minor, este cel mai simplu de finalizat de încadrat, și de finalizat un dosar. Ori, pe mine chestia asta mă scoate din sărite la maxim, pentru că în realitate nu poți când este vorba de un copil, de 10, 11, 12 ani și așa mai departe, stabilim o vârstă, să spui că este altceva decât viol și oamenii aceea ar trebui condamnați pentru viol, pur și simplu. Am văzut rechizitorii, pentru că noi în astfel de cazuri am decis să ne implicăm și să le trimitem procurorilor solicitarea de schimbarea încadrării juridice din act sexual cu un minor în viol și dacă nu se întâmplă la Parchet, facem aceeași solicitare și la instanța de judecată, dar am văzut motivări ale procurorilor care spuneau, așa, este clar că băiețelul a consimțit la actul sexual cu niște nemernici adulți de 28,40 de ani, pentru că a tot revenit ca să îi dea de mâncare. Dumneavoastră înțelegeți unde am ajuns? Deci eu m-am înfiorat când am văzut așa ceva, și am zis, nu, ăsta este viol. Le explicăm noi ce înseamnă dezvoltarea psihologică a unui copil la vârsta aceea, cu atât mai mult ce înseamnă să profiți de starea lui de nevoie. Da, deci să-l ademenești că îi dai un baton de nu știu, ciocolată sau un covrig și așa mai departe. Nu e ușor, să știți. Am avut și o discuție cu cei din Parlament și le-am cerut pur și simplu să modifice legea și să prevadă că orice act sexual cum un copil până la vârsta de - și s-o stabilească ei -14 ani, 15 ani, e viol. Nu am nevoie de nimic altceva. E viol prin lege. Acuma nici să mă duc cu vârsta, că vedeți, știți că inamicul binelui este mai binele. Și atuncea ei au vrut să treacă, unii dintre ei, vârsta 16, hai să nu ne ducem cu vârsta chiar așa de mult că nu rezolvăm toate lucrurile astea.”

Ovidiu Oanță: Cert este că trebuie să ne schimbăm mentalitatea și să acceptăm că situațiile de agresivitate extremă trebuiesc identificate clar, și mai ales trebuie sancționate la adevărata lor valoare distructivă

Renate Weber: „Exact, așa cum exact copilul acela, oricât ar reuși să treacă în timp, să știți că rămâne o victimă, și vine un moment în care trecutul acela sigur va determina o schimbare de comportament. Nu știi cum, nu știi ce consecințe o să aibă. Și atunci noi, ca societate, nu putem să fim toleranți cu așa ceva.”

Ovidiu Oanță: Aș vrea, în încheiere, să rămânem tot în domeniul acesta al protecției drepturilor copilului și să vă întreb dacă problema căsătoriilor între minori este una care vă este semnalată.
E adevărat că căsătoriile între minori sunt specifice unei anumite comunități. Nu mă refer neapărat la o comunitate etnică, pentru că ea ar putea fi interpretată peiorativ, dar este un fenomen, nu știu dacă dumneavoastră aveți vreo imagine clară, mai mic sau mai mare, dar care există, la fel cum există testele de virginitate. Aveți semnalate situații de genul ăsta? Ați intrat pe aceste tipologii de cazuri, în încercarea de a vedea dacă ele proliferează, cum se întâmplă în celelalte situații, și mai ales dacă le puteți influența

Renate Weber: „Noi n-am avut petiții pe chestiunea aceasta, dar am avut câteva sesizări din oficiu, plecând de la relatările pe care le-am văzut în presă. Am avut și discuții de-a lungul timpului cu lideri ai unor asociații ale romilor, pentru că de regulă fenomenul este acolo. Am înțeles și ce încercau ei să îmi spună și să mă convingă de unde vine fenomenul, că el vine din perioada în care erau robi și căstpriile acestea puneau la adăpost fetițele de abuzul stăpânilor. Eu pot să înțeleg și contextul istoric și așa mai departe. Pentru noi însă importantă era următoarea situație, ce se întâmplă efectiv cu copiii aceia. Practicile acestea, de regulă, nu țin cont de libertatea copilului, că el nu are cum să aleagă. Ne interesează în ce măsură acele căsătorii s-au consumat sau nu s-au consumat, dar n-am avut multe cazuri, adică nu pot să generalizez. Dacă există, acest fenomen este destul de bine ascuns”

Ovidiu Oanță: Și iarăși ne întoarcem la întrebarea, de ce autoritățile nu văd?

Renate Weber: „Păi asta a fost tot timpul toți știți astfel de comunități, nu întotdeauna sunt în zonele urbane aglomerate, și noi tot timpul discutând cu primarii UAT-urilor, tot timpul asta le spunem faceți un plan de familii care pot să prezinte vulnerabilități, care au nevoie ca voi să-i supravegheați, nu doar când se întâmplă o nenorocire, atunci să interveniți, să mai și preveniți astfel de situații. Unii mai fac, da, să știți că toți toți invocă lipsa de personal pentru a face față unor asemenea probleme, că nu e ușor. Trebuie să te deplasezi, trebuie să stai de vorbă, îți trebuie și o oarecare instruire și asta am făcut de-a lungul timpului. Să vedem dacă măcar cei care există în UAT-urile astea, chiar dacă nu sunt specializați pe un domeniu, primesc instruire la o anume perioadă de timp. cum anume să tratezi o situație. Sunt situații diferite, iar în aceste cazuri, de exemplu, sigur că ideal ar fi să ai oameni care să-ți provină din comunitatea aceea și să lucreze cu cei de la consiliul local, ca să poată să fie acceptați de comunitate. Când te duci, când pui întrebări, când vrei să vezi ceva, lucrurile nu sunt simple și totul, totul din punctul meu de vedere, se reduce la resursa umană. Că resursa umană lipsește....nu e, în foarte multe ce vedem noi? Exact oamenii de acolo, din sat, din comună. Unii dintre ei se mai ocupă și cu una, cu alta, dar nu așa se face o asistență socială. Asta este adevărata asistență socială de care are nevoie lumea din țara asta.”

Articol recomandat de sport.ro

FOTO Fostul jucător de la Real Madrid și-a tatuat numele copilului, apoi a aflat că nu el este tatăl