Cei care intră în spitale de stat trebuie să învețe și cum se fac achizițiile, și când apar plățile de la Casa de Asigurări sau cât pot amâna o operație.
O poveste cu schimbare în bine, în sistemul medical de stat, se scrie și la Oradea, de câțiva ani. Aici, spitalul a primit o haină nouă, de la cap la coadă. Dintr-o unitate veche, moștenită din comunism, acum e o clădire modernizată integral, cu zonă nouă de primiri urgențe, cu primul heliport amenajat pe un spital medical din România și cu specialități care până nu demult nici nu existau în regiune. Aici găsim una dintre puținele situații în care întoarcerea unui medic începe să producă efecte în lanț. Nu doar asupra pacienților, ci asupra colegilor mai tineri, a rezidenților. Adică asupra celor care, în mod normal, ar fi luat drumul străinătății.
Dan Mihoc este medic neuroradiolog intervenționist. A fost plecat în Franța, unde a învățat într-un sistem în care tehnologia, materialele și procedurile erau parte din normalitate. E hunedorean, din Brad, cu facultatea de medicină făcută la Timișoara. S-a întors însă la Oradea, unde nu a găsit centru consacrat și nici un serviciu deja funcțional. A venit într-un proiect aflat la început.
Dan Mihoc, medic radiolog intervenționist: „În momentul când am luat contact cu Oradea, compartimentul acesta nu exista. Era doar o idee”.
Ideea s-a transformat între timp într-un centru care tratează accidente vasculare cerebrale, anevrisme și patologii dintre cele mai complexe. Pacienții vin din Bihor, dar și de la Satu Mare, Sălaj, Maramureș și chiar și din Cluj. Volumul intervențiilor crește de la an la an.
Dan Mihoc: „În primul an am avut aproape 190 de AVC-uri tratate. Anul trecut, peste 200. Activitatea este în creștere”.
La Oradea, compartimentul are 2 angiografe ultramoderne, pentru intervenții vasculare și nonvasculare. Dar și aici sunt lipsuri. E vorba de personal, de oameni. România începe să cumpere aparatură, să aibă echipamente de ultimă generație. Dar nu are încă suficienți specialiști. Culmea, și spitalele din județele vecine Bihorului au aparatură, s-au făcut achiziții în valuri. Pacienții din zonele respective sunt trimiși însă tot la Oradea.
Dan Mihoc: „La Satu Mare există angiograf, dar nu există specialiști. (...) Bistrița, Baia Mare, Aradul au angiograf. Deva are angiograf. Există în multe centre, doar că nu există specialiști. Și atunci, până reușim să formăm la nivel de societate acești specialiști, ia câțiva ani”.
Alături de Dan Mihoc lucrează și doi medici radiologi pe care i-a găsit la spital. Ei sunt formați în cadrul compartimentului de la Oradea, sub îndrumarea lui. Au ales să treacă dincolo de radiologia clasică și să învețe proceduri intervenționale minim invazive, o supraspecializare care până nu demult putea fi învățată aproape exclusiv în marile centre din străinătate.
Dan Mihoc: „Suntem trei. Suntem puțini. Trei oameni să susții neuro și periferie, activitate 24 din 24, este puțin”.
Dr. Cristian Mihalea: „Cu un om nu se face primăvară. Cu 3-4 medici poți să începi să speri să ai un serviciu de neuroradiologie intervențională”.
Și totuși, în jurul acestor trei oameni începe să apară ceva nou. O generație de rezidenți care învață exact medicina pentru care altădată ar fi fost obligați să plece. Mihai Gherman este rezident, a crescut în Oradea, aici a studiat medicina. A văzut colegi plecând și spune foarte direct că, dacă acest centru nu exista, îl găseam și pe el prin străinătate.
Mihai Gherman, medic rezident: „Sunt foarte recunoscător pentru că domnul doctor Mihoc s-a întors și ne-a învățat tot ce ne-a învățat și a contribuit foarte mult la formarea centrului. Practic, asta mi-a dat mie o șansă extraordinară să pot să învăț radiologia intervențională la un nivel atât de înalt, direct în orașul în care m-am născut și în care am crescut. (...) Dacă nu era centrul ăsta și dacă nu existau medicii care s-au întors, probabil că mă gândeam mult mai serios să plec. (...) Dacă nu exista centrul ăsta, probabil că și eu aș fi plecat. Când am venit înapoi în Oradea să încep rezidențiatul, atunci am aflat și m-am bucurat foarte mult că exact atunci începea activitatea și fix atunci s-a întors și domnul doctor. Dacă nu exista centrul ăsta, eram unul dintre cei care plecau? Probabil, da”.
Dan Mihoc: „Asta încercăm, să atragem atât medici rezidenți, cât și studenți, ca să vadă exact ceea ce înseamnă domeniul acesta și asta îmi doresc să o fac pentru că eu, de exemplu, în facultate nu știam că există domeniul acesta de radiologie intervențională. Acum, prin activitatea pe care o desfășurăm aici, încercăm să le arătăm și studenților că există domeniul acesta și ce înseamnă domeniul acesta și, de ce nu, să-i atragem pe unii dintre ei să ni se alăture pe viitor. Există în multe centre, doar că nu există specialiști. Și atunci, până reușim să formăm la nivel de societate acești specialiști, ia câțiva ani. Pentru că și mie, ca să pot trata un AVC singur, mi-a luat 2-3 ani. Ca să pot trata un anevrism, a fost 3-4 ani”.
Gheorghe Carp, managerul Spitalului Clinic Județean din Oradea, este unul dintre cei care au căutat activ medici români aflați în străinătate și au încercat să îi aducă acasă.
Gheorghe Carp, managerul Spitalului Clinic Județean din Oradea: „Ca un spital să fie performant îi trebuie condiții hoteliere, dotare și oameni care să poată folosi dotarea. (...) Am adus vreo 15 doctori din străinătate. Dacă găsesc condiții care să le permită să își etaleze talentul și pregătirea, vin”.
Pentru unii, revenirea în România este și un test. Vor să vadă dacă sistemul le poate oferi șansa unei cariere predictibile și a unei dezvoltări profesionale reale. La Oradea, în parcarea amenajată lângă spital, o întâlnim și pe Cristina Graur-Sidia, medic care a făcut rezidențiatul în Regatul Unit. Spune deschis că păstrează și acum legătura profesională cu sistemul britanic. Nu și-a închis niciodată complet ușa către Marea Britanie și admite că, dacă lucrurile nu vor evolua în direcția potrivită, ar putea pleca din nou.
Dr. Cristina Graur-Sidia: „Bineînțeles, eu îmi păstrez și acum numărul de GMC în Regatul Unit și plătesc pentru el. (...) Eram eu și soțul și mergeam și lucram în gărzi acolo. Probabil, cu vremea, se va întâmpla și asta, să mă mut din țară”.
Unele din spitalele din România, pe picior de egalitate cu cele din Germania
La o clinică privată din Oradea are activitate și profesorul doctor Șerban Costa. Chirurg oncolog, plecat pe vremea lui Ceaușescu, s-a format în Germania, dar cu stagii în Elveția și Statele Unite. Are competență în onco-ginecologie și a condus un spital în Germania. Și trăiește de câțiva ani între două lumi, între țara natală și cea care l-a adoptat. Are mulți prieteni printre medicii nemți și, când, la rândul său, a avut o problemă de sănătate, nu mică i-a fost mirarea să afle că poate fi operat cu cele mai noi tehnici… chiar în orașul natal. Iar informația nu a aflat-o de pe plan local, ci din Germania.
Șerban Costa, doctor specializat în chirurgie onco-ginecologică: „Când am avut o problemă de sănătate, eram la Oradea și am dat telefon în Germania, am întrebat un specialist unde să mă duc, eu fiind asigurat în Germania. Și mi s-a spus: «Dar unde sunteți?» I-am zis: «Sunt în România». «Păi acolo este un doctor care este foarte cunoscut și este un specialist bun care a fost educat în Franța și mergeți la el». Se știa în Germania. Și era o treabă foarte specială pe care nu o fac foarte mulți”.
Din păcate însă, va mai dura până când vom face primăvară cu florile de acum. Se fac pași mici, dar panta e ascendentă, cât timp medicii care se întorc îi țin și pe alții pe lângă ei.
Șerban Costa: „Cred că în următorii ani numărul celor care se întorc va crește. Exact așa s-a întâmplat și în Polonia”.
Gheorghe Carp: „Dacă ai dotare și n-ai om, e timp pierdut. Dacă ai om și n-ai dotare, îl ții pe tușă, nu-ți aduce niciun folos, că el e supraspecializat și nu are cu ce lucra”.
La Brașov, întoarcerea înseamnă încercarea de a reconstrui servicii medicale care, ani la rând, au funcționat cu dificultate sau au fost puse pe pauză. Aici, la spitalul județean, îi întâlnim pe Ciprian Mihalcu, tânăr chirurg cardiovascular întors din Franța anul trecut, și pe Cristian Stănescu, medic anestezist revenit după 16 ani petrecuți în Germania. Peste hotare aveau deja cariere construite, stabilitate și predictibilitate profesională. Întoarcerea a însemnat asumarea unui risc.
Ciprian Mihalcu, chirurg cardiovascular: „Am decis să ajutăm un pic și sistemul, pentru că vorbim de mentalitatea de care a menționat doctorul Stănescu. Mentalitatea, adică principalul punct e că se poate. Asta aducem de multe ori, că vedem că se poate în alt loc și știm că se poate și în România. Și atunci venim oarecum mai optimiști decât, să zicem, poate alți colegi care s-au luptat cu morile de vânt”.
Cristian Stănescu, specialist anestezist: „Părerea mea e că trebuie responsabilizat medicul rezident de la început. (...) Eu m-am dus rezident. Acolo am făcut gardă singur de la început. (…) Am colegi care au afirmat că nu au învățat în 5 ani de rezidențiat ce au învățat în 6 luni de Franța, dar pe specialități chirurgicale”.
Doctorul Stănescu a venit inițial în domeniul privat, are o clinică la Brașov. Aici administrează diverse perfuzii și tratamente anteoperatorii, dar are competențe inclusiv pe proceduri de antiîmbătrânire. Dar a ținut să lucreze și la stat, mai ales că este nevoie de anesteziști în sistem. A știut din start că va munci mai mult ca în Germania sau la privat, la noi.
Cristian Stănescu: „Niciodată un spital clinic județean de urgență cum este acesta, Brașov, nu o să se compare cu un spital privat. Aici este un volum de muncă extraordinar de mare versus un spital privat. Pe anestezie, terapie intensivă este loc pentru toată lumea, salariile sunt cumva aliniate la cele din Europa, să spun așa. Acum, și dotările în spitale sunt la fel. Într-adevăr, mai sunt lipsuri la unele medicamente, dar nu lipsuri mari”.
La București, întrebarea nu mai este cum îi aducem înapoi, ci cum îi convingem să rămână. Pentru că generația tânără încă privește spre Vest.
Anca Negrilă, medic: „30-40% dintre colegii mei sunt în străinătate”.
Mulți pleacă pentru salarii, dar cei mai mulți pentru experiență. Ca să își facă mâna, în loc să care fișe medicale și să privească actul medical, în loc să ia parte la el. Anca Negrilă a terminat facultatea și rezidențiatul, așteaptă examenul final, de competență. A avut un scurt stagiu la elvețieni, dar a fost să vadă și cum se face medicină în Spania.
Anca Negrilă, medic: „Toată lumea era responsabilizată în lanțul medical. De la asistent, brancardier, infirmieră, toată lumea știa că avea... Mai degrabă, partea asta e ceea ce te obosește în activitatea ta curentă de zi cu zi. Nu partea medicală, nu faptul că stai mult la spital, ci că te frustrezi de niște lucruri care nu merg în lanț”.
Iar pentru unii dintre medicii întorși, problema sunt regulile după care funcționează sistemul.
Anca Negrilă, medic: „Și în Elveția, unde am fost, și în Spania și așa mai departe, în Germania, stau la spital până la 6-7 seara. Și documentau foarte multe lucruri și scriau toate chestiile astea, dar pentru că exact aspectul ăsta, lucrurile mergeau. Adică, ca să duc un pacient la o investigație, nu trebuia să dau 10 telefoane și să rog pe nu știu cine să-mi ducă pacientul respectiv. Așa cum e la noi. Da”.
Poveștile medicilor români care s-au întors din străinătate
Răzvan Radu e neurolog intervenționist revenit din Franța. E unul dintre medicii tineri de la Spitalul Universitar București. Afirmă că, dacă vrei să construiești ceva în România, nu este suficient să fii un medic bun. Trebuie să înțelegi și tot mecanismul din spatele spitalului, adică tot ce ține de programele de finanțare.
Răzvan Radu, neurolog: „Trebuie să te ajute cineva să înțelegi, ok, cum funcționează programele, cum poți să ai dispozitive medicale. Asta înseamnă ca cei de la achiziții, conducerea spitalului să te pună în contact cu oameni de la Casa Națională sau de la care să lucrezi pe programe ca să înțelegi cum ar trebui să lucrezi pe programe ca să ai și finanțare. Ceea ce e o știință în sine, nu medicală”.
Nu toți medicii sunt dispuși să facă asta. Cei mai mulți nici nu concep. Au studiat mulți ani ca să fie supraspecializați, să se dedice pacientului în sălile de operație, nu să se lupte cu sistemul, ducând muncă de convingere în birourile de la achiziții și la Casa de Asigurări, cum face de multe ori doctorul Radu.
Concret, dacă vii în spitalul din România, nu ajunge să fii doctor foarte bun, trebuie să construiești parteneriate în unitate. Din fața unui angiograf nou, de ultimă generație, cu care spitalul s-a dotat prin fonduri europene, Răzvan Radu vorbește despre consorții între spitale. Adică despre specialiști care să poată circula acolo unde este nevoie de ei, la spitalele dintr-o regiune.
Răzvan Radu: „Cred că viitorul medicinei publice din România este ideea aceasta de consorțiu medical, în care spitalul județean, Satu Mare, participă cu Oradea sau în jurul Bucureștiului participă cu noi la un consorțiu, legislația se schimbă, putem angaja oameni pe consorțiu, astfel încât, să zicem, în ziua de joi și vineri se trimite un om din echipa care stă acolo și care face toate cazurile non-urgente ca să nu mai deplasăm, că o zi ajunge, că nu are atât de multe cazuri în spitalul mic și în rest participă la sistemul de gardă de aici. M-aș duce să fac intervenții vineri. Aș sta toată dimineața în Giurgiu sau la Buzău sau oriunde. Am făcut vineri intervenții cinci pacienți. Asta e, spitalul și-a luat banii, eu, toată secția, avem un om care e plătit și de spitalul ăla, toată lumea e fericită”.
Răzvan Radu: „Dacă te întorci și nu ești ajutat de către echipă, nu ești ajutat de către administrația spitalului, nu ești ajutat de către oamenii unde te întorci, o să te lovești de o grămadă de blocaje și nu o să reușești, probabil, să schimbi ceva”.
Soții Bica sunt ortopezi. S-au întors împreună și au ales să lucreze doar în sistemul privat.
Dr. Cristina Bica, specialistă în ortopedie: „Noi am fost lângă Londra, la 30 de kilometri”.
Dr. Cristian Bica, specialist ortopedie: „Am stat 5 ani, am vrut să construim ceva aici, la un spital mic, la Găești, dar am abandonat, nu aveam nici măcar anestezist”.
Răzvan Radu vine cu o altă viziune, după anii petrecuți în Franța. Spune că statul pierde astăzi mulți specialiști și pentru că îi obligă să aleagă între sistemul public și cel privat. Soluția pe care o propune este una radicală pentru România, dar obișnuită în alte țări: medicul să poată lucra în continuare în spitalul public, folosind aceeași infrastructură și după-amiaza, în regim total privat sau de coplată. În felul acesta, spune el, și medicul, și spitalul, dar mai ales pacientul ar avea de câștigat.
Răzvan Radu: „Credeți că dacă mâine ar lăsa să facem un fel de partener public-privat, să închiriez sala asta? Eu cu asistenta mea și cu asistentul de terapie să închiriez sala asta și să zic: dacă îmi dai 5.000 de euro, nu 20.000 cât la privat, te fac aici. Și eu împart cu asistentul de terapie, cu toată lumea, muncim până la opt seara. Credeți că n-ar fi full aici?”.
Lipsa medicilor rămâne una din marile probleme ale sistemului medical românesc
Sistemul medical românesc e departe de a fi unul performant, eficient. Are prea multe lipsuri, scurgeri de fonduri și rele obiceiuri împământenite. Dar, în ultimii ani, România a cumpărat aparatură. A construit secții și a modernizat spitale. Cea mai grea investiție este omul.
Cristian Mihalea: „În Franța ești un soldat într-o armată foarte bine pregătită. Aici ai șansa să formezi o armată”.
Horațiu Coman: „Dacă nu înveți și nu le arăți, nu stau. Pleacă. Sunt atât de simple lucrurile”.
Medicii noștri au plecat și pleacă pentru că vor să fie bine pregătiți și performanți, ca să poată da piept cu o meserie nu tocmai ușoară.
Cristian Stănescu: „Cred cu tărie că și în România se pot face foarte multe lucruri. Nu numai la privat, ci și la stat”.
Alexandru Achim: „Cel mai bun moment de până acum, din ultimii 20 de ani, este acum, dacă cineva vrea să se întoarcă. Avem materiale, avem finanțare, avem pacienți și mare nevoie de doctori tineri”.
Odată cu specialiștii care se întorc rămâne în România și speranța că următoarea generație nu va mai fi obligată să își caute viitorul în spitalele altor țări. Și, per total, adevăratul câștig al întoarcerii acestor medici se măsoară în șansa unui pacient de a primi, în România, tratamentul pe care altădată era obligat să-l caute în altă țară. Și fiecare medic care se întoarce cu experiența și mentalitatea de afară aduce cu el o parte din tratamentul de care are atâta nevoie România. Cu ei și cu cei care nu mai pleacă… ne facem bine!
