Interviu cu scenograful Dragos Buhagiar: "Am plecat la 14 ani de-acasa ca sa fac un liceu de arta, la 700 de km distanta"

29-06-2015 17:17


Dragos Buhagiar

Dragos Buhagiar a plecat la 14 ani de-acasa ca sa faca un liceu de arta, la 700 de km distanta. Spune ca desena mediocru la vremea respectiva si facea eforturi foarte mari, asa ca a muncit mult. Acum, nu si-ar sacrifica meseria pentru nimic.

A existat vreun punct in care te-ai gandit sa renunti la meseria ta?

Dragos Buhagiar: Nu, niciodata, oricat a fost de greu. O sa fiu sincer si o sa spun ca am pierdut si in plan personal din cauza asta, dar din pacate, aici nu negociez. Nu mi-as sacrifica meseria pentru nimic. Parintii mei, care sunt oameni simpli dar cu suflete deosebite, au investit emotional si financiar in educatia mea, iar eu n-as putea sa deturnez efortul acesta. Am plecat la 14 ani de-acasa ca sa fac un liceu de arta, la 700 de km distanta, iar ai mei au facut niste eforturi financiare deosebite. Nici nu imi pun problema sa fac altceva. Sunt adolescenta si copilaria mea adunate. Desenam mediocru la vremea respectiva si faceam eforturi foarte mari, asa ca am muncit mult. Daca te preocupa un subiect si stai in sosul acela, o luna sau doua, la un moment dat, mana pleaca singura si de acolo incepe povestea…

Cum au fost primii tai ani de “ucenicie” la Teatrul Maria Filotti din Braila?

D. B.: Am intrat ca pictor executant la teatru, pe un salariu de mizerie. Practic, am luat-o de jos in sensul ca primul lucru pe care l-am facut in acel teatru a fost sa fac curatenie in atelierul de pictura; dupa ce am terminat cu asta, mi-am ascutit pensulele la propriu si mi-am vazut de treaba. Am patinat decoruri, am ajutat la tamplarie, tapiterie, am stat la scena. Nu pot sa descriu senzatia pe care am avut-o cand am calcat prima oara pe scena din teatrul acela. A fost superb. Am stat acolo pana am intrat la facultate si a fost una dintre cele mai fericite perioade din viata mea pentru ca totul era foarte simplu; patinam scaune, ascultam King Crimson, citeam Secolul XX si stateam de vorba cu actorii la cafea.

Cumva, eram un om liber, desi era perioada unui comunism dur. Nu-mi trebuia nimic mai mult. Eram pur si simplu fericit. Pe de alta parte, discutiile cu parintii mei erau foarte terestre, imi spuneau ca trebuie sa ma gandesc si la ce e de facut daca nu intru la facultate. Atunci erau 68 pe loc,dupa eliminatorii… Am dat de 3 ori ca sa intru. Daca nu as fi intrat, as fi ramas la Braila si mi-as fi facut un studio de inregistrare. N-am plecat din Braila ca sa devin bogat si celebru. Am plecat pentru ca se zicea ca asa trebuia sa faci, sa pleci sa-ti faci liceul si facultatea. si cred ca trebuia si sa implinesc un vis, al bunicului meu.

Simti vreo nevoie sa te intorci in Braila, sa dai ceva inapoi orasului?

D. B.: Nu am datorii fata de locul ala, pentru ca Braila nu mai inseamna ce insemna odata. Acum Braila e un decor de film si mi-e frica sa ma duc acolo. Orasul a fost convertit de oameni in mod brutal. Braila a fost un oras commercial infloritor cu o urbanistica si arhitectura aparte, dezvoltat in parte de turci, greci, armeni, evrei si romani. Am avut o copilarie superba in acolo si nu vreau sa-mi tulbur imaginile de atunci. Acum Braila e un oras distrus de vremuri si de aluviunile de oameni noi adusi de viitura devastatoare a comunismului…

Care e relatia ta cu conceptul de “acasa”?

D. B.: Cred ca acasa pentru mine e un miraj. Acasa e mai important decat ar crede multi, dar dintotdeauna am avut o imagine deformata a lui “acasa”. Acasa nu e doar o cladire, ea trebuie tinuta cu suflet, ingrijita. Acolo ar trebui sa fie niste suflete calde. Acasa ar trebui sa insemne o credinta de nestramutat si nu cred ca mai sunt vremurile acelea. De ce m-ar astepta cineva neconditionat…? Poate dintr-o iubire nemarginita, care cred si sper ca este iubirea pe care o traiesc acum...Putini dintre noi mai dau dovada de generozitate de tipul acesta…Am nevoie sa cred ca va dura !

Ce te face sa crezi ca asta reprezinta o problema a vremurilor noastre?

D. B.: Pentru ca tot ce inseamna mediul inconjurator ne incurajeaza sa ne dezvoltam profesional si personal ca individ, nu ca parte dintr-un intreg. Nimeni nu se mai gandeste ca se poate dezvolta impreuna cu partenerul. in vremurile astea, poti sa faci un copil singur, sa castigi bine de unul singur si nu ai de ce sa te mai complici sa imparti cu altcineva. Poti sa cumperi ce vrei; fericire, viata, absolut orice. Acestea sunt optiunile de pe piata, omenirea e in culmea democratiei; poti sa faci orice vrei.

In procesul de lucru la un spectacol cand ti se intampla momentele de fericire, de magie?

D. B.: Sunt multe lucruri care ma ard intr-un fel. Ca sa fiu specific, cred foarte tare ca un obiect pe care-l aduci pe scena ar trebui sa devina un bulgare de zapada care o porneste la vale. Eu arunc un semn pe scena si semnul acela se tot schimba, interactioneaza si se dezvolta. E magic. De exemplu, daca impreuna cu regizorul, punem niste scaune pe scena, ele pot sa devina pat, masa, o noua scena….pot devei orice... obiectele trebuie sa fie transformabile.

Ce te-a adus mai aproape de scenografia de teatru? Cum de nu ai ales filmul? A fost vorba de o optiune sau mai degreaba de un context?

D. B.: A fost o optiune, am simtit asta inca din scoala. Am ales scenografia de teatru fara drept de apel, nu am stat pe ganduri. Motivul, daca ar fi sa-l sustrag, a fost probabil o admiratie foarte mare pentru invatatorii mei, oamenii pe care i-am cunoscut inainte de ′89, cand informatia circula greu si totul in jur era destul de auster. La inceput cu siguranta a fost admiratia. Cand au aparut primii muguri de pareri personale foarte firave despre scenografie, mi-am dat seama ca scenografia de teatru e destul de complexa. Ea se foloseste de mult mai putine mijloace decat filmul sau televiziunea,iar acest fapt suna incitant la acea vreme ca si acum...

Spatiul scenei este infinit desi este doar o cutie neagra… si cred ca asta te impinge la un studiu mai aprofundat, te face sa te gandesti ce pui pe scena cu mai multa responsabilitate. Cand am facut film (Undeva la Palilula, regia: Silviu Purcatete) am reusit impreuna cu Silviu Purcarete si Helmut Sturmer sa deturnam problemele de buget in idei si rezolvari artistice. intotdeauna restrictiile te fac sa gandesti mai bine, sa nu te pripesti. E intr-un anume fel, pastrand proportiile, ca pe vremea lui Ceausescu: atunci te gandeai foarte bine cand montai un spectacol pentru ca nu puteai sa te exprimi oricum, nu puteai sa faci orice, nu te puteai juca cu simbolistica foarte tare.

Vreau sa fac film, nu fug de el, dar trebuie ca viziunea regizorala si scenariul sa-mi ofere posibilitatea, ca ceea ce fac sa fie bucati din mine… chiar daca nu-i perfect…chiar daca nu-i marea lucrare…pentru ca, hai sa fim cinstiti, nu tot ce-am facut e opera de arta, sau consider ca m-a implinit. Sunt in tot felul de cautari si nu imi propun sa fac totul perfect; nici nu stiu cum fac uneori… Nu ma gandesc la succes, da, se intampla ca el sa mai vina, doar ca nu ma intereseaza. Mie imi place ca fac scenografie si ca intalnesc oameni, ca vad locuri din lumea asta, ca discut cu regizori, acestea sunt valori pentru mine.

Care sunt lucrurile care te revolta?

D. B.: Cred ca ar fi doua aspecte. Cel mai tare ma revolta impostura; falsele calitati care sunt prezentate ca fiind calitati, insa care in definitiv nu sunt decat deturnari de la realitate. Cred ca e un fenomen destul de ingrijorator la noi si cred ca el ajunge sa afecteze si viata si profesia. in Romania, la ora asta, toata lumea isi doreste o dezvoltare rapida, fara efort‒ si aici nu ma refer strict la efortul fizic‒, e vorba o dezvoltare fara prea multa stiinta, bazata mai degraba pe socializare. Deviza care se potriveste acestui fenomen este „Bogat si celebru”. E de ajuns sa fii activ pe o retea de socializare ca deja sa devii cunoscut, e de ajuns sa ai un limbaj “updated”, modern ca sa atragi atentie si nu in ultimul rand, dar cel mai eficient ,sa scrii despre oameni de valoare sau sa te asociezi cu ei …chiar daca tu esti ” Un Nimeni cu Buletin “.

 

 

 

Sursa: Pro TV

VIDEO PROTVPLUS.RO