Interviu cu actrita Cosmina Stratan: "Dupa ce am fost premiata la Cannes, am capatat mai multa vizibilitate si stabilitate"
Actrita Cosmina Stratan considera ca premiul castigat la Cannes nu a schimbat-o foarte mult, dar ca a ajutat-o sa nu mai fie atat de critica cu ea insasi.
De asemenea, ea este de parere ca cele doua mari pasiuni, teatrul si filmul, se completeaza si ca un actor poate aplica tehnicile invatate in teatru pentru scenele din film, dar si invers. Andreea Bortun a stat de vorba cu Cosmina Stratan, intr-un interviu despre film, scena si viata.
Ai castigat unul dintre cele mai importante premii din bransa (pentru interpretare feminina in rol principal, la Cannes). Pentru multi artisti, acest premiu reprezinta un tel pentru care lucreaza o viata intreaga. Ce ti-a adus acest premiu? Ce speri sa ti se intample de acum inainte?
Cosmina Stratan: S-au intamplat foarte multe lucruri bune dupa ce am luat premiul, dar cred ca cel mai important a fost ca am reusit sa ajung la niste casting-uri la care cu siguranta nu as fi ajuns daca nu capatam vizibilitatea asta. Ce mi-ar placea sa mi se intample? Mi-ar placea sa fac unul sau doua filme pe an si in rest sa fac teatru. Cred foarte mult ca se ajuta unul pe altul si ca poti sa gasesti si sa cauti lucruri in repetitiile din teatru pe care ulterior sa le poti folosi si in film. Din pacate in cinema nu ai suficient timp pentru explorari si experimente.
Simti ca s-a produs o schimbare din momentul in care ai castigat premiul la Cannes? Cum s-a decantat in tine aceasta experienta?
C.S.: Au fost mai multe etape, dar avand in vedere ca acum sunt la ceva timp dupa, pot sa ma detasez si sa fac calculul mai exact. Nu cred ca s-a schimbat mare lucru pentru ca asa jucam si inainte, asa ma pozitionam fata de meserie si inainte. Fireste ca aceasta experienta mi-a adus la un moment dat un plus de incredere, dar incerc sa nu modific foarte mult unghiul din care privesc meseria pentru ca in continuare cred ca trebuie sa pui foarte mult la indoiala in ceea ce faci. Cel mai greu de gasit e masura, muchia aceea intre increderea maxima, pe care trebuie sa o ai, si indoiala. Trebuie sa mergi cumva intre cele doua. Uneori insa te duci prea intr-o parte, alteori prea in cealalta. Eu sunt genul de actor fluctuant. Din punctul asta de vedere premiul mi-a adus putin mai multa stabilitate, insa drumul e in continuare sinuos.
Cum a fost sa dai auditie in fata lui Danny Boyle (regizorul filmului Slumdog Millionaire)?
C.S.: Dupa auditia cu Cristian (Mungiu), cred ca la auditia cu Danny Boyle m-am simtit cel mai bine. Nu sunt, chiar daca am capatat experienta, un om care sa se simta foarte bine la auditii. Conteaza foarte mult omul din fata mea si cat de mult rezonez cu el. Sunt foarte atenta la regizor cand ma duc la casting: mi se pare ca e un casting de ambele parti; el incearca sa vada daca esti potrivit, daca poate lucra cu tine, dar si tu te uiti sa vezi daca poti sa lucrezi cu el. Nu imi place sa amagesc oamenii. Danny Boyle e genul de om care ‒nu stiu daca a vazut filmul meu cu o seara sau cu mai mult timp inainte‒, dar era foarte pregatit pentru intalnirea cu mine si asta in conditiile in care eu eram a o suta actrita care dadea casting-ul. Imi daduse scenariul cu doua zile inainte si cand m-a chemat, mi-a zis ca o sa facem o lectura. Eu ma ambitionasem sa invat textul ca, in cazul in care imi da vreo indicatie, sa am libertatea de a face ceva. Dupa ce am vorbit putin despre ce am facut fiecare, am inceput sa citim, cu scenaristul de fata. Dupa doar cateva replici a zis ca putem sa filmam. Mi-a dat o stare de confort maxima si cred ca asta e meritul unui regizor. E dovada de inteligenta pana la urma, pentru ca regizorul trebuie sa-ti creeze un context confortabil pentru ca tu sa poti sa functionezi la parametrii maximi.
Poti sa ne povestesti cel mai dificil si cel mai satisfacator moment de la o filmare?
C.S.: O sa incep cu momentul greu. Acesta mi-a venit primul in cap, pentru ca pe acestea le tin minte; ma critic destul de aspru, iar daca ceva nu-mi iese, aceasta idee ma bantuie zile intregi. Trec foarte greu peste un esec. Eram la filmari la “Dupa dealuri”. Spuneam textul, dar ceva nu mergea deloc. Simteam deja presiunea din partea echipei, desi noi faceam de regula 20-30 de duble lejer,insa la scene mai importante. La o scena ca cea la care fac referire acum, trageam maxim 15 duble. La a 10-a dubla eu inca ma uitam pe pereti. In momentele alea Cristian m-a ajutat foarte mult. Isi dadea seama ca nu functionez, dar nu stiu daca gasise maniera in care sa ma aduca pe drumul cel bun, asa ca ma lasa pe mine, avea incredere ca o sa reusesc. Iar faptul ca el a lasat lucrurile sa curga si nu m-a mai luat de-o parte sa ne clarificam, cum facea de obicei, m-a facut sa ma relaxez, sa iau lucrurile ca atare si sa ma judec mai putin. In final asta a functionat. Cred ca tot in “Dupa dealuri ” am avut parte si de cel mai frumos moment pe un platou de filmare. La ultima scena, cand vine politia si ancheteaza.. E o scena la care am tras in jur de 40 de duble, dar era oricum scena de care eram cea mai preocupata, nu stiam cum sa o pregatesc dinainte pentru ca era rezultatul unei evolutii. A fost cumva scena in care nu am primit nicio indicatie in nicio dubla, dar ceea ce mi-a placut foarte mult, a fost faptul ca am facut toate dublele la fel, de fiecare data. Nu am simtit nevoia sa schimb nimic. Eram cumva linistita si asta mi-a dat confort si relaxare.
Cum te influenteaza o stare de vulnerabilitate fizica, in momentul in care esti pe scena?
C.S.:Nici nu te mai gandesti la asta din momentul in care ai intrat pe scena. Am mai patit sa am dureri de cap, sa fiu racita, dar pur si simplu nu te gandesti; iti dispare din minte. Cred ca e vorba si de rush-ul ala de adrenalina care e mult mai pronuntat.
Sunt lucruri care te revolta in jur?
C.S.: Am avut o perioada in care nu ma mai revolta nimic, si am fost foarte ingrijorata. Mi s-au intamplat si mie multe lucruri fara sens, care nu depindeau de mine. A fost un punct in care tot ceea ce incercam sa fac era sa inteleg cum functioneaza oamenii si care erau motivele pentru care reactioneaza asa, mai mult decat sa spun “vai, ce mi-au facut ei mie, ce nasol si ce nedrept..”, mergeam foarte mult pe aceasta deconstructie si intelegere a actiunilor.
Cum e cu pasiunea ta pentru poker? De unde fascinatia?
C.S. Pokerul e un joc care tine foarte mult de starea ta, de pozitionarea ta in fata celorlalti, de felul in care decodezi niste mesaje care vin de la ei… E un joc psihologic. Ai nevoie de o foarte mare pregatire emotionala, e despre ceea ce vrei sa afisezi. E o disimulare totala, asta ma atrage la el. Iar aceasta disimulare trebuie sa-ti iasa. Trebuie sa ai si foarte multa rabdare pentru ca de multe ori nu ai cartile potrivite si trebuie sa iti acorzi timp si sa alegi sa nu joci. Se compara putin si cu sentimentul de adrenalina; e ca si cum ai sta pe langa scena si nu ai repeta. Nu sunt insa foarte profi inca atunci cand vine vorba de poker; trebuie sa mai lucrez la asta.
Care este cea mai mare frustrare pe care o ai in momentul asta?
C.S: Nu am o frustrare, sunt mai multe. Ma apasa cumva ca am aceasta reticenta fata de ideea de expunere, de vizibilitate si sunt un pic…nu suparata pe mine, dar trista ca nu pot sa ma protejez suficient de mult incat sa pot devin vizibila; mi-ar placea sa pot face asta. Alta frustare e ca inca nu am ajuns sa fac mult mai mult teatru. Cand m-am dus la facultate nu m-am gandit ca o sa fac film, ci teatru. Asta a fost si motivul pentru care am ales meseria asta. Imi place foarte mult filmul si vreau sa lucrez in continuare pe platou, dar gustul acesta s-a deschis ulterior. Pentru mine conteaza mult mai mult dorintele pe care le aveai de cand erai mic, mai mult decat cele care apar pe parcurs. Asa cum spuneam, cred in lucrurile astea paralele; sa dezvolti in teatru lucruri pe care sa le poti folosi mai apoi in film, si invers. De asemenea, as vrea sa ma duc in zone cat mai diferite fata de ce am facut pana acum, sa ma arunc pe scene mari, cu texte clasice.
