Interviu cu actorul Marius Manole: "Umorul este un mecanism de aparare; pentru mine oamenii fara umor sunt morti"
Marius Manole crede ca cea mai mare calitate in zilele noastre e aceea de a fi adevarat: „Trebuie sa fii autentic atunci cand joci teatru.”
Marius Manole este actor la Teatrul National Bucuresti din 2002. A absolvit in 2001 Universitatea de Arte „George Enescu” din Iasi, sectia Actorie, iar intre 2002-2003 a urmat cursurile Sectiei de Coregrafie de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti.
Andreea Bortun.: Ti se intampla sa nu ai chef sa joci un spectacol?
Marius Manole.: Da, se intampla.
A.B.: Si cum iti gestionezi lipsa asta de chef?
M.M.: Jucand. Foarte rar exista sa nu joci. Am invatat din facultate ca nu poti sa amani un spectacol. Poate doar sa fii mort sau in perfuzii, altfel nu exista.
A.B.: Cum adica asa te-au invatat in facultate?
M.M.: Da, au fost niste lectii nescrise. De exemplu, daca sala e goala si vine un singur om la spectacol, trebuie sa joci, ca omul a dat bani pe bilet. Am invatat ca niciun spectacol nu se suspenda decat cu un motiv intemeiat, iar daca nu esti mort sau nu esti in perfuzii alt motiv nu exista. Dar, din perspectiva mea e cam exagerat; mi se pare o chestiune de alegere, nu de meserie. Se intampla de foarte multe ori sa nu ai chef, dar cred ca e si o metoda a corpului, a mintii de a se conserva, ca sa nu te consumi excesiv si sa nu te obosesti excesiv. Practic, nu e o lipsa de chef, ci o protectie a organismului.
A.B.: Tu ai un fel foarte onest de a pune problema, foarte autentic. Ai fost tot timpul asa?
M.M.: Povestea pleaca de la inceput, din facultate, cand eu eram mic, si aveam contact cu niste actori mari, care erau toti artisti in felul lor, iar eu, atunci, ma simteam obligat sa fiu ca ei, nesimtind neaparat lucrul asta, insa dandu-mi seama ca nu e nici bine, nici adevarat ce fac. Apoi am venit in Bucuresti, si am vazut foarte multi actori inchipuiti, actori care nu faceau mai nimic pe scena si mai nimic in afara ei, dar cu toate astea, vorbeau despre teatru si aveau teorii despre teatru, ii criticau pe altii, se comportau ca niste vedete desi nu-i stia nimeni. Cred ca cea mai mare calitate in zilele noastre e aceea de a fi adevarat. Profesorul meu de vorbire zicea ca noi suntem mult mai mult oameni decat actori; actor esti doua sau patru ore, in viata esti restul de 20, si atunci, tot ce faci tu in viata aduci cu tine pe scena, iar daca tu in viata minti mult, te prefaci mult, atunci cand intri pe scena minti mult, joci mult. Trebuie sa fii autentic atunci cand joci, de aici a aparut si frica mea de a nu o lua razna pentru ca succesul meu a fost foarte timpuriu, recunoasterea a venit la o varsta foarte frageda, si atunci mi-am dat seama ca eu chiar as putea sa o iau razna crezand ca sunt cineva, iar asta e un pericol foarte mare la actori atunci cand incepi sa crezi ca tu chiar esti cineva. Atunci mi-am spus ca e cazul sa raman cu picioarele pe pamant. Uneori sunt mult prea normal, pentru ca datorita chestiei asteia oamenii te calca in picioare.
A.B.: Care este relatia ta cu notorietatea?
M.M.: E placuta, trebuie sa recunosc. Mari avantaje nu sunt, dar e ok.
A.B.: Umorul il vezi ca pe un mecanism de aparare?
M.M.: Da, eu pot sa spun niste adevaruri fara s-o spun urat, fara sa sune grav, insa sanctionand niste lucruri, dand de inteles ca sunt chestiuni care ma deranjeaza si ca le observ. Da, umorul este un mecanism de aparare; pentru mine oamenii fara umor sunt morti. Eu, oricum nu pot sa ma cert sau sa tin suparare, dar prin umor pot totusi sa spun niste adevaruri.
A.B.: Ai mai face genul acela de “disrupture” pe care l-ai facut in 2007 la Sibiu, cand ai intrerupt spectacolul in care jucai si ai intrat in dialog cu publicul?
M.M.: N-as mai face-o pentru ca, din pacate, atunci lucrurile contau pentru mine. Chiar ma durea ca jucam in spectacole proaste, chiar ma durea ca faceam niste compromisuri si ca nu credeam in lucrurile pe care le faceam pe scena. Chiar ma durea ca lumea venea sa ma vada intr-o pozitie care mie nu imi era deloc comoda, dar acum am inteles ca lucrurile nu prea mai conteaza pentru nimeni, din pacate si ca pana la urma viata merge inainte cu sau fara spectacole proaste. Intre timp am invatat si o tehnica, am invatat sa fiu mai putin vulnerabil, pot juca spectacole si daca imi plac si daca nu imi plac. Poate ca as putea sa mai fac ce am facut la Sibiu, dar nu in forma aia; atunci simteam nevoia sa ma revolt pentru ca mi se parea ca teatrul conteaza si ca e important pentru oameni. Mi se parea ca teatrul spune ceva, sau ar trebui sa spuna ceva.
A.B.: Atunci cand lucrezi cu regizori in care nu ai incredere, cum faci sa fii ok in spectacol si ok cu partenerii tai?
M.M.: Da, am avut multe situatii de genul asta, dar, sincer, presiunea e mult mai mica in spectacolele proaste; publicul avizat isi da seama ca nu exista regie, si in felul asta, presiunea asupra mea scade. Una e cand vezi o regie, iar actorii nu se ridica la nivelul ei, si alta e cand actorii salveaza spectacolul, iar eu atunci pot chiar sa ma joc si sa incerc sa fac lucruri pe care nu le-as fi facut intr-o regie foarte bine structurata si articulata. Nu e asa o drama. Desigur, e comod sa joci in spectacole bune, pentru ca efortul de a juca intr-un spectacol bun e mult mai mic decat acela pe care il depui jucand intr-un spectacol mai putin bun: nu trebuie sa vii tu cu o investitie mare care sa suplineasca si regia si ideea unui spectacol si gandul regizorului. Tu intri, iti faci treaba si aia e.
A.B.: Ti-e greu sa spui nu?
M.M.: Nu mi-e greu sa spun nu, dar nici nu mi-e usor. Nu stii niciodata unde se poate naste miracolul. Mi-a fost greu sa spun „nu”, poate si din frica mea de a o lua razna, de a nu ma transforma intr-un inchipuit, dar e obositor sa joci 20 de spectacole ca sa il gasesti pe cel care e miracol. Intre timp am invatat insa sa spun si „nu”.
