Medeea Marinescu:"Un copil vedeta e lider in grupul lui. Chiar si la liceu, am plecat cu generatia Maria Mirabela dupa mine"

„Oamenii o iubeau si isi doreau s-o vada mai departe pe Mirabela, sa vada cum creste, ce i se intampla. Am avut insa grija sa ii fac pe oameni sa inteleaga ca Mirabela este Medeea Marinescu.”

Andreea Bortun: Cum ai perceput, copil fiind, vizibilitatea? Cum te-a influentat ulterior la nivel personal?

Medeea Marinescu.: Un copil nu se autoanalizeaza, asta tine de maturitate. La copii, vedetismul si notorietatea se cuantifica in cat de multi prieteni ai, in ce jocuri poti sa alegi. Un copil vedeta e un mic leader in grupul lui. Acestea au fost singurele avantaje. Apoi am intrat in malaxorul acesta fara pic de constienta a ceea ce inseamna. Facea practic parte din normalitate; a devenit normal sa filmez, sa fiu cunoscuta, sa ma vad la cinema. Chiar si la liceu, am plecat cu generatia Maria Mirabela dupa mine. Si acum la Scoala Franceza, unde invata copilul meu, s-a proiectat Maria Mirabela. Anul acesta m-au chemat si pe mine. Cand am ajuns la ATF (Academia de Teatru si Film), eram convinsa ca o sa fac actorie de film; teatrul era o chestie adiacenta, n-aveam neaparat o mare tragere de inima spre aceasta zona. In anii '90 a avut loc insa o mare prabusire a cinematografiei romane. Nu mai conta ca am fost Maria Mirabela. La un moment dat mi-am dat seama insa ca acesta este un bagaj util, pentru ca, desi nu mai conta ca am fost Maria Mirabela, ramasese un soi de atasament al publicului fata de personaj. Trebuia sa ma folosesc de acest bagaj, nicidecum sa ma debarasez de el. Oamenii o iubeau si isi doreau s-o vada mai departe pe Mirabela, sa vada cum creste, ce i se intampla. Am avut insa grija sa ii fac pe oameni sa inteleaga ca Mirabela este Medeea Marinescu. Notorietatea te poate ajuta daca stii ce sa extragi din ea, daca intelegi ce inseamna ea. Pentru mine inseamna un atasament, iubirea cuiva pentru ceva; aceasta este esenta de fapt, cineva se regaseste in tine, te place pentru ceva.

Citește și

Interviu cu actrita Cosmina Stratan: "Dupa ce am fost premiata la Cannes, am capatat mai multa vizibilitate si stabilitate"

A.B.: Cum te-ai simtit cand ai ajuns pentru prima oara pe o scena de teatru?

M.M.: A fost un soc imens pentru ca nu stiam sa vorbesc pentru teatru. Primul soc e problema vorbirii pentru ca noi ca oameni, dar si ca actori de film, suntem obisnuiti sa vorbim firesc, iar teatrul te forteaza prin dimensiunile spatiului sa te adresezi unui public care poate se afla la 10 metri de tine. Totul se modifica. De aceea la inceput ma simteam extrem de falsa, nu stiam sa-mi folosesc mainile deloc. Imi amintesc ca faceam in ATF niste cursuri de actorie de film cu Mircea Diaconu, cu care jucasem mai demult in „Promisiunea”. El ii invata pe cei care nu mai facusera film pana atunci cum trebuie sa se foloseasca de repere precum limita de cadru, chestiuni de genul acesta pe care, sincer, le faceam instinctiv la 5 ani. Tot instinctiv le faceam si la 18 si la 20 de ani. Acest lucru m-a ajutat sa fiu mai lejera. Cand am vazut insa ca mi-a pus limita de cadru si am devenit constienta, le-am gresit pe toate. Eram singura din clasa care nu reusea sa intre in limite. Parca eram constienta de ceva ce inainte faceam inconstient. Intorcandu-ma la film dupa ce am facut teatru, mai ales la Teatrul National unde se practica un anumit gen de teatru cateodata mai declamativ, ma trezeam ca vorbeam extrem de articulat, desfacut pentru ca in teatru nu poti sa inghiti cuvinte, cum le mai inghiti in viata normala. A fost foarte dificil la inceput sa fac aceste treceri de la film la teatru si inapoi.

A.B.: Cat de mult conteaza pentru tine parerile celorlalti?

M.M.: Ma afecteaza pentru ca sunt un om sensibil. Am invatat sa ma autoevaluez mai bine in ultimii ani. Acum, daca cineva imi zice ca nu-i place ce am facut, iar mie imi place ce am facut, voi avea mai multa incredere in ce cred eu. Insa, pana la urma, aceasta este o meserie in care depinzi de parerile celorlalti. Dar aici este un balans foarte delicat. Pe de-o parte, ma afecteaza parerile celorlalti, dar pe de alta parte conteaza mai mult ceea ce cred eu. Cred ca ceea ce noi numim cariera nu reprezinta decat o suma de pareri care au contat. Adica, eu sunt cunoscuta acum pentru ca mai multe pareri in timp m-au validat pentru a ajunge aici. Am avut si esecuri si nu mi-e rusine sa spun acest lucru. Daca eu cred, in mod instinctiv, ca e bine ce fac, asta inseamna ca imi asum optiunea si ca nici nu o sa-mi para rau daca am esuat. Pana la urma, parerea ta conteaza cel mai mult. Eu stiu cand am avut o seara mai proasta; chiar daca publicul ma aplauda, nu am nevoie nici de incurajari, nici de critici.

A.B.: De cand ai devenit mama, ce s-a schimbat in viata ta?

M.M.: Am avut putin timp pentru copil. Am plecat cu el la 2 luni in Franta, unde trebuia sa filmez. Au venit cu mine o matusa si sotul meu, George, pentru a avea grija de copil. I-am trimis insa apoi acasa pentru ca realmente nu aveam timp sa stau cu el. Cand m-am intors am vazut un copil de 5 luni si am fost socata. Desi George imi trimitea filmulete cu el, cand am ajuns in Romania am plans foarte tare pentru ca am lipsit 3 luni din viata copilului meu. Maternitatea insa te schimba si te repune cu picioarele pe pamant. Eram mult mai nelinistita inainte de a fi mama, apropo de existenta mea in teatru, in film. Marea problema e de ego, de orgoliu, care creste pe masura succesului, pe masura notorietatii, iar la un moment dat iti devine cel mai mare dusman. Am vazut actori, si exista actori realmente exceptionali in profesie, care se autodistrug din cauza caracterului si a ego-ului care au luat-o razna.

A.B.: Te-ai gandit vreodata sa regizezi?

M.M.: Da, ma bate gandul, dar nu teatru, ci film. Un actor e de cele mai multe ori distribuit, sau, daca are posibilitatea isi alege sa joace un anumit rol, dar un regizor, daca nu are o mare obsesie nu are de ce sa se apuce sa faca un anumit film. Trebuie sa il arda ceva. Pe mine ma arde acum un subiect anume, dincolo de maniera - probabil as face un film intr-o maniera academica, clasica. Ma arde problema redescoperirii emotiei in film si mai ales in filmul romanesc. As vrea sa vad daca as fi in stare eu sa relizez un astfel de film, genul de film la care m-as emotiona eu, Medeea Marinescu. Un film care sa nu vorbeasca doar rationalului, un film care sa nu exceleze doar prin subtilitatea intelectuala si prin maniera, un film care sa fie tributar unor emotii pure, fara sa fie ieftin. As incepe probabil mai intai cu un scurt metraj. Inainte insa, trebuie sa imi gasesc ragazul si sa ma pun pe scris.
 

Articol recomandat de sport.ro

O bătaie de joc românească: tatăl lui David Popovici le-a povestit francezilor cum politicul voia să profite de băiatul lui