Cum am jucat într-un SF chinezesc
Noaptea, în Beijing. Într-un taxi, împreună cu un taximetrist chinez, pe uriaşul bulevard cu 8 benzi pe sens care traversează capitala Chinei.
Mergem în noapte, fără să scoatem un sunet până când chinezul se hotărăşte să spargă gheaţa. Mă priveşte în oglinda retrovizoare, îmi zâmbeşte şi începe să turuie cu firescul unuia care ştie că limba lui e vorbită de un sfert din populaţia planetei.
Regret că în filmele chinezeşti am fost mai atent la cafturi decât la dialoguri şi ridic stânjenit din umeri. Chinezul e uşor surprins dar n-am ce să fac, în afară de mandarină nu învârte niciun alt fruct de circulaţie internaţională. Cum însă omul chiar îşi doreşte să ştie care-i treaba cu mine îi spun „Romania” în pronunţia pe care o ştiam folosită la Beijing.
Chinezul murmură „Romania, Romania” şi apoi se recunoaşte şi el învins. Încerc atunci schema clasică şi îi bag „Hagi”. Chinezul joacă din nou rolul ecoului, „Hagi, Hagi” şi dă din nou din cap a neştiinţă. Cu imaginea chinezoaicelor de un metru douăzeci care zboară la paralele, mai atac o dată, acum cu Nadia. Chinezul, însă, e tot opac.
Mă gândesc că mandarinul a ratat-o pe Elena Udrea când fosta m(s)inistră a venit la Beijing să facă reclamă României cu imaginea Nadiei, a lui Hagi şi Ilie Năstase.
Liniştea se lasă din nou în taxi în timp ce maşina curge lin pe bulevardele care clar n-au avut de-a face cu asfaltatorii români. Şi în această tăcere grea vine momentul cutremurător. Chinezul tresare, i se luminează faţa şi, cu un aer triumfător, exclamă în oglinda retrovizoare:
„Ciprian Porumbescu”!!! Mă uit la chinez ca Marco Polo când a văzut prima oară un om de pe aceste meleaguri. Mă gândesc că poate sunt într-un taxi de-al lui Măruţă…
După stupoare, continuă comedia mută. Eu nu pot să-mi exprim admiraţia decât cu onomatopee, el nu poate să mai adauge nimic la acel triumf. Cobor din maşină gândindu-mă câţi taximetrişti români ţi-ar spune ceva despre Ciprian Porumbescu. Refuz să mă gândesc câţi taximetrişti români ţi-ar pomeni de un compozitor de muzică clasică chinezească. Hai, c-o dăm în SF…
Explicaţia neverosimilului dialog care a constat, până la urmă, în două nume, „Romania / Ciprian Porumbescu”, mi-a fost dată de o româncă angajată la ambasada din Beijing. Irinel şi Monica Columbeanu ai chinezilor, adică cel mai faimos cuplu din China, erau un muncitor şi o colegă de-a lui de secţie. Povestea lor a fost un superhit în media chinezeşti.
Muncitorul o iubea pe colega lui, dar nu ştia cum să-i mărturisească acest lucru tovarăşei. A văzut însă un film românesc cu Ciprian Porumbescu şi a folosit cu colega schema pe care compozitorul o foloseşte cu o domnişoară în film.
A fost un succes deplin şi tot chinezul simţitor la poveşti de dragoste a auzit astfel de compozitorul român.
Şi acum, tema de meditaţie: chinezul Monicăi Columbeanu o fi apelat şi el la metoda Ciprian Porumbescu?
Etichete: beijing,
