John Malkovich, intervievat de Andreea Esca: "Filmul e artă plastică, teatrul e viu. E complet diferit"

John Malkovich se află în această perioadă în România, unde filmează pentru pelicula “Cravata galbenă” (The Yellow Tie), o peliculă despre viața fascinantă a celebrului dirijor român Sergiu Celibidache.

Interviul integral, mai jos:

- Dle Malkovich, mulţumesc pentru prezenţa dv. V-aţi săturat de interviuri ?

- Fac parte din meseria mea, aşa că...

- Mă gândeam că părinţii dv. deţineau un ziar local. Eraţi conştient de ce înseamnă jurnalismul şi interviurile în copilărie ?

- Nu prea. Nu e ceva ce m-a interesat. Sigur, citeam ziarul nostru, iar tatăl meu publica o revistă, dar interviurile nu erau un aspect important al ziarului lor, era un oraş micuţ.

- Dar importanţa obiectivităţii şi acurateţii v-au ajutat în cariera de actor.

- Nu ştiu ce să spun despre obiectivitate, dar curiozitatea ajută.

- Când spun "România", la ce vă gândiţi ?

- Nu îmi vin prea multe în cap, în afară de Bucureşti, pentru că e doar a doua oară când vin aici. Prima oară am stat foarte puţin, acum zece ani. Am petrecut cel mult o noapte... Da, o noapte. Nu cred că au fost două nopţi. Am avut repetiţii, am jucat la Ateneu. Din cauza repetiţiilor, n-am apucat să văd mare lucru. Puţinul pe care-l ştiu despre România e legat de Bucureşti.

- Ştiu că voiaţi să vizitaţi Transilvania. Ce ştiţi despre Transilvania şi de ce această regiune ?

- Nu prea multe. Vreau doar s-o văd. Am jucat acum ceva ani într-un film care mi-a plăcut mult, "Shadow of the vampire". O parte din el era o călătorie cu trenul pe lângă Carpaţi. Transilvania a fost mereu un loc despre care citeşti în cărţi. Un loc misterios.

- Ştiţi că regele Charles al III-lea are o casă în Transilvania ?

- Da, am auzit.

- E atras de natura sălbatică. Ar trebuie să vă duceţi. Sigur v-ar plăcea. Înainte să primiţi scenariul pentru "The yellow tie" ştiaţi ceva despre dirijorul Sergiu Celibidache ?

-  Nu, nimic. Am primit scenariul acum aproape doi ani. Am început să caut informaţii. Interviuri, repetiţii ale lui... Munca lui cu muzicieni, cu coruri, realizările sale ca dirijor. Dar nu ştiam nimic despre el.

- Cum vi s-a părut când aţi citit despre el ?

 - A avut o viaţă fascinantă. Era extrem de inteligent. Avea păreri foarte bine înrădăcinate...Unii ar spune că erau exagerate, dar eu nu cred asta. Păreri foarte puternice despre cum trebuie cantata şi ascultată muzica. Şi sunt de acord cu el. Cât trebuie să repeţi, cum asculţi muzica, cum trebuie cântată muzica. M-au şocat capacităţile sale lingvistice. Vorbea fluent şi expresiv multe limbi.

- Impresionant !

-Dar ce ştiam despre viaţa lui provenea din filmul fiului său, Serge, "Celibidache's garden". Am citit scenariul şi ce am găsit despre el pe internet.

- Cum aţi folosit arhivele cu el pentru a vă crea personajul ? Au fost utile ?

 - Depinde de ce cauţi. În acest caz, de exemplu, jucăm doar în engleză, nu folosim alte limbi. Serge nu voia să am accentul tatălui său. Imaginile de arhivă m-ar fi ajutat cu asta. Dar...Nu şi-a dorit asta. E decizia regizorului.

- Dar mişcările ?

- Îmi amintesc că era...Foarte flamboaiant. Era foarte expresiv, verbal şi fizic. Dar eu îl joc la bătrâneţe. Îl joc la 77 şi la 80 de ani. A murit la 84 de ani. Era mai...Mai puţin activ fizic.

 - Ce parte vi se pare cea mai solicitantă ?

 - Dirijatul. Oamenii se pregătesc o viaţă întreagă ca să dirijeze. Nu înveţi asta în 50 de lecţii.

 - Aveţi un instructor profesionist ?

 - Da. Konrad von Abel, un elev al lui Celibidache. A fost foarte util. Dar... E greu. E foarte greu să dirijezi.    

- Spuneaţi că-l jucaţi pe Celibidache la bătrâneţe, dar mă gândeam la el când era copil. Care e prima dv. amintire din copilărie ?

 - Nu ştiu dacă prima... Majoritatea amintirilor mele din copilărie sunt legate de bunicul meu, cu care am petrecut primii ani. Mergeam cu el... Astea sunt primele mele amintiri. Am amintiri vagi cu prima noastră casă. Dar nu sunt foarte puternice. Amintirile au tendinţa să se şteargă.

- Pentru că aveţi această amintire legată de bunicul dv., încercaţi să fiţi un bunic similar pentru nepoţii dv. ?

 - Cred că bunicul meu... Poţi încerca să fii ceva. Dar trebuie să iubeşti copiii, ca să fii un bunic bun. Nu e ceva ce se învaţă. Nu cred. Poţi învăţa să fii răbdător și să petreci timp cu... cu copiii. Cu nepoţii. Dar să-ţi placă s-o faci e greu de învăţat. Îţi place sau nu.

 -Vă place să fiţi bunic.

 - Da.

- Revenind la proiect, aveţi o rutină zilnic atunci când lucraţi la un asemenea film ? Faceţi mişcare, mâncaţi ceva, faceţi ceva anume?

 - Nu, studiez mult. Cu cât îmbătrâneşti mai mult, cu atât studiezi mai mult. Am şi multe proiecte pe care le fac vara asta. Toate au texte mari care trebuie memorate. Studiez mult. Nu fac ceva anume... Nu fac mult sport, nu merg la sală. Îmi place să merg pe jos. Lucrăm foarte mult, n-am timp de aşa ceva. După ce te trezeşti şi te apuci de treabă, trec 12-13 ore. Poate 14, poate 15. Mergi 30 de minute până la locul de filmare. S-au făcut deja 15 ore. Nu am timp decât pentru muncă şi studiu.

 - Spuneţi-mi ceva... Ce regizor v-a provocat cel mai mult până acum ?

 - Probabil... Probabil că Stephen Frears. Pentru că priveşte actorii cu atenţie. Ştie foarte bine să construiască o interpretare, ştie să obţină interpretări reuşite. E foarte atent. Mulţi regizori nu înţeleg multe despre actorie. Şi despre cum o faci. Despre cum ar putea să ajute. Mulţi regizori se exprimă în rezultate. Regizorii de teatru, cel puţin cei buni şi bine pregătiţi, nu se exprimă în rezultate. Nu spun: "Asta e o scenă în care eşti furios sau eşti foarte trist." "Da, îmi dau seama de asta." Dar pregătirea lor e strict vizuală. Doar vizuală. Nu sunt pregătiţi în acest aspect.

 - De ce aveţi nevoie de la un regizor ?

 - Nu am nevoie de ceva anume. Cred că am făcut peste 100 de filme. Am întrebat un regizor o singură întrebare în viaţa mea, şi a fost: "Sunt în scena asta ?" Trebuie să înveţi să fii independent. Sunt multe moduri diferite de a regiza sau ce înţeleg oamenii prin regie. Puţine dintre aceste moduri sunt aplicabile la ce fac eu. N-aş spune că am nevoie de ceva. Mi-ar plăcea... L-am pomenit pe Stephen Frears. Îmi place ca regizorul să ia parte la construirea personajului. Dar nu ai parte de aşa ceva prea des.

 - Pentru că vorbiţi despre asta... Cine v-a fost alături când aţi trecut de la teatru la cinematografie ?

 - Tu trebuie să fii prezent. Regizorii sunt diferiţi. Unii te văd într-un anumit fel. Alţii sunt surprinşi că nu eşti într-un anumit fel. Alţii sunt surprinşi că eşti într-un anumit fel. Unii te angajează pentru ce cred că eşti sau pentru ceva ce ai făcut deja. Puţini te angajează pentru ce cred că ai putea face. Regizorii sunt o comunitate foarte variată. Sunt... Au foarte puţine în comun. Trebuie să vorbeşti despre un regizor anume. Cum e, cum conduce platoul, ce caută... Unii se concentrează asupra actorilor. Dar sunt foarte puţini. Şi ăsta e un singur aspect. Realizarea filmelor e compusă din multe aspecte. Actorii sunt doar unul dintre ele.

 - Când aţi început ca actor de teatru, v-aţi gândit că într-o zi o să faceţi filme sau nu ?

 - Nu mă gândeam la cinematografie sau la altceva. Mă gândeam doar la piesa mea, cum s-o fac mai convingătoare, să încerc să-i evidenţiez calităţile şi să-i ascund defectele în fiecare interpretare. Nu mă gândeam să fac filme.

 - Cât de important e partenerul de scenă ?

 - Foarte important. Depinde dacă vă referiţi la teatrul sau la film.

 - E diferit ?

 - Complet diferit.

 - De ce ?

 - Pe scenă e ceva viu, efemer. Vrei un partener... Cu aceeaşi energie. Capabil să întreţină un schimb, să asculte şi să reacţioneze. Dacă tu le oferi un imbold, ei îţi oferă acest imbold. Nu e neapărat la fel şi în cinematografie.

 - De ce ?

 - Acolo lucrezi mai mult cu camera. Cu camera... Bine... Iniţial mă gândeam... Primul meu film a fost "The Killing Fields". Am învăţat multe la acel film de la tehnicieni.

 - Serios ?

 - Asta mă interesa mai mult decât ce făceau partenerii de scenă. Pentru că am avut mii de parteneri şi mi-a făcut plăcere. Cu cei mai mulţi. Dar mi se părea că aspectul mai interesant al cinematografiei era cel tehnic.

 - Aţi spune că cineva a fost cel mai plăcut partener de până acum ?

 - Am avut o grămadă de parteneri foarte buni. Cea mai apropiată parteneră a mea e o actriţă lituaniană, Ingeborga Dapkunaite. Am lucrat împreună timp de 30 de ani. Inga e foarte simpatică, dar nu de asta mi-e cea mai apropiată colegă, ci pentru că e omul pe care-l vreau alături  când joc un rol dificil, care necesită multă concentrare şi implicare. Asta datorită seriozităţii şi eticii muncii. Şi talentului.

 - E importantă chimia dintre actori pentru un rol reuşit ? Sau nu contează ?

 - Nu ne înţelegem foarte bine când nu filmăm, dar colaborăm bine. Se întâmplă şi aşa. Chimia poate fi foarte importantă, dar sigur că poţi să colaborezi bine cu oameni, chiar dacă relaţia, repetiţiile, munca la piesă sau film sunt stresante. Poate să iasă bine. Chiar foarte bine.

 - Probabil că există o chimie cu oameni cu care nu te înţelegi.

 - Nu cred... Nu cred că e ceva obligatoriu. Poţi să uiţi... Filmele trebuie să pară într-un anumit fel. Nu e teatru. Teatrul trebuie să fie aşa. Pentru că se întâmplă în faţa spectatorilor, nu e manipulat. Îl priveşti în direct, e efemer, e organic.

 - Şi nu poţi să falsifici asta în teatru ? Publicul simte dacă ceva nu e real, mai mult decât în filme ?

 - Da. Pentru că e mai puţin manipulat. Sigur că publicul simte.

 - E mai aproape de public.

 -Nu ştiu... "Mai aproape" sună prea important. E diferit, nu sunt lucruri înrudite. Un film e un lucru mort.E artă plastică. Teatrul e viu. E complet diferit. Nu te uiţi cum se face filmul. Poate se face un documentar despre realizarea filmului. Şi poate fi fantastic sau cumplit de plictisitor. Sau orice altă variantă intermediară. Dar teatrul e viu. Cinematografia nu e.

 - Dacă aveţi nevoie de un sfat, la cine apelaţi ?

 - În ce privinţă ?

 - În viaţă, dacă aveţi un prieten sau cineva de încredere când trebuie să luaţi o decizie. Dar, şi când construiţi un rol, cereţi părerea cuiva ? 

 - Trebuie să ai încredere în regizor. El trebuie să-ţi fie partener, cele mai multe decizii în cinematografie el le ia. În cinematograf eşti un personaj în visul altcuiva. E visul acelui om. Ar trebui să fie decizia regizorului. Trebuie să împlineşti visul său. Nu ştiu dacă trebuie, dar încerci.

 - Şi în realitate ? Nu în filme, nu în teatru. Aveţi un prieten la care apelaţi când aveţi nevoie de un sfat?

 - Da, am avut... Persoana cu care aş fi vorbit a murit anul ăsta. Deci acum nu mai e cazul. Soţia mea, deseori. Vorbesc cu ea. Vechii mei parteneri de producţie. Vorbesc deseori cu ei. Dar unii dintre vechi mei prieteni cu care mă sfătuiam au murit în ultimii ani. Am mult mai puţini prieteni.

 - Aveţi un erou ?

 - Nu. Nu tocmai. Sunt oameni pe care-i admir pentru anumite aspecte ale caracterului lor sau pentru ce au realizat, pentru inteligenţă, pentru discernământ sau talent. Dar n-am eroi.

 - Mai purtaţi haine din colecţia dv. de modă ?

 - Mai am câteva. Da.

 - Vă mai interesează ?

 - Nu mai lucrez în modă, dar sunt un vechi colecţionar de materiale. Sunt interesat de lucrurile frumoase. Nu văd prea multe.

 - De ce spuneţi asta ?

 - Dar mă interesează.

 - Mai sunteţi colecţionar de ceasuri ? Sau pasionat de ceasuri ?

 - Am câteva, dar nu le mai prea port.

 - Apropo de haine, e adevărat că în clipul cu Annie Lennox, "Walking on broken glass", purtaţi un costum din "Dangerous Liaisons" ?

 - Da. Asta mi-au cerut. Din păcate, nu mi l-au trimis înapoi. Nu sunt încântat. Nu! Era cadou de la marele creator de costume James Acheson. Nu l-am primit înapoi. Eram în Anglia, ar fi trebuit să-l trimită în Los Angeles. Nu ştiu ce au făcut.

 - Poate vă ascultă acum şi-l trimit.

 - Nu, i-am căutat acum 30 de ani, nu i-a interesat.

 - Cum a fost experienţa ?

 - A fost grozav.

 - Distractiv ?

 - Da. L-am cunoscut pe Hugh Laurie, care îmi place mult. L-am întâlnit în avion acum două luni, în drum spre Atena. Annie Lennox îmi place mult. E o compozitoare şi o interpretă fantastică. A fost foarte plăcut.

 - N-aţi mai votat din 1972 ?

 - Nu.

 - De ce ?

 - Nu e o pasiune a mea.

 - Cum credeţi că v-ar descrie prietenii dv. într-un cuvânt ? Trebuie să aveţi idee...

 - Nu am. Cred că uneori oamenii sunt de părere că, dacă eşti cunoscut, marea ta pasiune în viaţă e propria persoană. Dar eu nu sunt pasionat de propria persoană.

 - Dar care e marea dv. pasiune ?

 - Sunt multe lucruri. Tot felul de lucruri. Dar persoana mea nu e unul dintre ele. Nu aş putea să întreb pe cineva: "Ce părere ai despre mine ?" Cui îi pasă ? Mie nu. Aşa că nu... Nu am nimic de adăugat la o asemenea întrebare, pentru că nu...

 - Nu vă gândiţi la ce ar spune dacă i-ar întreba cineva: "Cum e John ?" “E amuzant, interesant, inteligent, talentat..."

 - Sau poate că nu e deloc aşa. Nu ştiu. Râd cu mulţi dintre prietenii mei.

 - Poate vă consideră amuzant…

 - Poate. Sau copilăros. Şi asta e adevărat. Dar nu e ceva la care mă gândesc mult, aşa că nu ştiu.

- Vorbeaţi despre hobbyuri. Care sunt acestea ?

 - Acum nu prea mai am, pentru că lucrez mult. Dar, de-a lungul vieţii, am grădinărit mult, am desenat mult. Am gătit mult. Am făcut mult design. Am creat haine, dar şi case şi mobilă. Am citit mult. Aşa că...

 - Vă place să cântaţi ?

 - Îmi plăcea să cânt, cu câteva miliarde de ţigări în urmă. Dar... N-am mai făcut-o de câţiva ani. Trebuie să joc o vedetă de rock pensionată în iarna asta. Sau la sfârşitul toamnei. Dar acum, cu greva scenariştilor, nu ştiu ce o să se întâmple. Dar... Îmi plăcea să cânt.

 - Care e ultima fotografie pe care aţi făcut-o cu telefonul ?

 - Am fost la... Muzeul Satului. Am făcut acolo multe poze. Le-am trimis copiilor.

 - Mulţumesc foarte mult. Mi-a făcut plăcere.

 - Şi mie.

 - Mulţumesc.

 - Cu plăcere.