„Necunoscută Românie”: Mila 23 - satul din inima Deltei unde liniștea și tradiția se luptă cu valul de turism
La Mila 23, în inima Deltei Dunării, pescarii se plâng că zilele cu captură bună au rămas doar o amintire. Peștii fug din calea bărcilor care străbat canalele cu viteză, iar liniștea apelor e acoperită de zgomotul motoarelor.
Turismul aduce bani la gurile Dunării, dar pune presiune pe un eco-sistem fragil.
Printre terase aglomerate și bărci grăbite mai există locuri unde tradițiile rezistă și viața curge lin ca odinioară.
Acolo se mai simte adevărata Deltă din „Necunoscută Românie”.
Undeva, la capătul apei, într-o lume uitată între stuf și bălți tăcute este Mila 23. Aici viața începe devreme. Foarte devreme. Pe la 5. Cu vintire scuturate de mâini aspre și răsuflări grele.
Aparent, Delta a fost concediată din meseria ei de sanctuar liniștit pentru pești și păsări. Și reangajată ca fundal pentru goană. O schimbare pe care ecosistemul nu a avut timp să o înțeleagă.
Deci, cumva, tăcerea a devenit un lux. Pe cale de dispariție.
Ce s-a pus în loc?
Lucica Buhaev, Administratorul Muzeului Ivan Patzaichin: „În momentul în care intri exact în inima Deltei, în inima balţii, să zic aşa, cu un motor puternic, o cam răneşti tare de tot”.
Lucica Buhaev este nepoata unui om legendar: Ivan Patzaichin. Și-a petrecut copilăria în curtea unde și el a crescut. Astăzi, luptă pentru același ideal – o Deltă tăcută, nealterată.
Turiștii de o zi nu înțeleg acest echilibru. Adunați în grabă de pe faleza din Tulcea, se îmbarcă în bărci rapide și pornesc într-o cursă de zece ore. Crișan, Sulina, Letea, Caraorman – nume bifate, nu locuri înțelese.
Lucica Buhaev: „Eu nu-i înțeleg pe oamenii ăștia care aleg asemenea stil de a se plimba în Delta Dunării. Nu știu ce înțeleg ei din toată treaba asta. Până la urmă ce te liniștește? De ce vii în Deltă? Numai ca să mergi într-o viteză?”
Majoritatea turiștilor opresc la muzeul lui Ivan ca la o benzinărie.
Lucica Buhaev: ”Ghizii încearcă să le explice 'Aicea e muzeul, bine ați venit!', 'Știți, ne-am oprit să mergem la toaletă'”.
Ne-am nimerit la muzeu într-un moment rar - era chiar lume curioasă să-l vadă. Iar ghid ne-a fost Daniela – 15 ani, localnică, directă.
Venită din Harghita împreună cu familia, Daniela s-a adaptat vieții din Deltă.
La muzeu, dă voce unei istorii care altfel s-ar pierde. Iar din munca asta... învață, crește, își câștigă primii bani.
Reporter: Ce ți-ai cumpărat din banii câștigați anul trecut?
Daniela Vaida, ghid local: ”Telefon, și acum doi ani și laptop.Sunt chiar foarte mulțumită și sunt recunoscătoare.”
În apropiere de muzeu, tanti Pașa - Parascovia Ciubotaru - continuă o tradiție pe care nimeni altcineva n-o mai practică: face plase pescărești. Lucrează toată vara, în timp ce satul, dincolo de gard, se schimbă fără ea.
Parascovia Ciubotaru, Meşter De Plase Pescărești: „Cum să plătesc eu, o femeie văduvă, 250 de lei gunoiul și niciodată n-a venit nimeni să-l ieie, cum să nu te superi, a? Dar de ce au băgat canalizare și n-au terminat-o, a?!”
Parascovia e realistă. Nu se împotrivește schimbării – turismul e bun, ajută satul. Dar în același timp, simte fragilitatea Deltei. Dacă peștii dispar, dacă zgomotul ia locul tăcerii, atunci viața de aici se destramă.
La prânz, aerul se schimbă. Devine dens. Miroase a pește şi a usturoi.
Nu e nimic pretențios în farfurie. Dar gustul... te emoţionează.
Dorina și Relu Gliga aveau de toate în oraș. Afacere stabilă, bani, confort. Dar Delta i-a tras de mânecă. Au renunțat la tot și s-au mutat în Gorgova unde au construit o pensiune. Dar până să se apuce de fundație, Dorina a pus condiții...
Relu Gliga, Antreprenor: „Atunci vin în Deltă, când termini trotuarul. Era mult mai tinerică atunci, mergea pe tocuri și cum să vină?! Era un praf aici și un noroi, când ploua. Și i-am făcut trotuar”.
Pensiunea, nou construită, se află în spatele gospodăriei. Dar la poartă, două case vechi rezistă. Relu n-a vrut să le dărâme. Erau urme din altă viață și nu le-a putut șterge. Aproape că a pierdut finanțarea din cauza lor.
Relu Glica: „A zis – și cum credeți că o să arate pensiunea dumneavoastră modernă cu dărăpănăturile astea?”
În Deltă, când ziua se stinge, un alt sunet prinde viață: cântecul femeilor care ies pe apă, în barcă. Lipovencele nu cântă pentru spectacol. Cântă pentru ele. Un ecou al unei culturi vii, care refuză să se stingă.
Când vine noaptea, locul se schimbă. Unele terase pornesc muzica. Mila 23 devine un fel de Mamaia plutitoare. Sau „Milano 23”, cum râd oamenii locului.
Din fericire nu peste tot este la fel. Incă mai există colțuri de Deltă unde natura îți cere doar să încetinești. Să nu fugi. Să asculți. Să nu calci totul în picioare pentru un selfie. Aceasta este "Necunoscută Românie" — unde oamenii încă mai fac mujdei fără rețete, unde se cântă doar dacă ai tăcut destul iar ciorba de pește e singura diploma care contează.
Etichete: delta dunarii,
