Ținutul Momârlanilor, loc de drumeție și gazde primitoare. Motivul pentru care în spatele fiecărei case există mici cimitire
În Ținutul Momârlanilor, oamenii cred că se trag direct din daci. Dar, între izvoarele Jiului, casele se golesc, iar poveștile riscă să se piardă, odată cu bătrânii care le mai știu.
Totuși, locul încă surprinde: are cătune izolate, cu gazde primitoare, legende cu caravane orientale, culoare de piatră șlefuită de ape și un cer care invită la zbor.
Când ajungi în Parâng, pe o vreme mohorâtă, primul gând este să-ți cauți un adăpost și să ceri un ceai fierbinte. Dar uneori, locul în care te oprești vine la pachet cu altceva: un om cu o convingere clară, care îți spune că aici finalul zilei are încă timp să surprindă.
Toma Coconea: „Dar acum plouă și e înnorat! Nu-i problemă! Apusul învinge aici în Parâng!”
Și, pe măsură ce norii încep să se destrame, înțelegi că nu este doar optimism ce-ai auzit mai devreme. E experiență. Aici, în Parâng, cerul știe să-și joace bine ultima scenă.
Toma Coconea: „Din Parângul Mare, cand e senin, mai ales după o ploaie, vedem cu ochiul liber, jumătate din România.”
Alergător. Aventurier. Pilot de parapantă. Visător. Așa se descrie Toma Coconea și e greu de contrazis.
Una dintre cele mai dure curse de anduranță din lume, în care atleții trebuie să traverseze Alpii doar pe jos sau în zbor cu parapanta are un singur concurent care a participat de fiecare dată din 2003 și până acum: Toma. A terminat de două ori pe locul doi. Iar când nu zboară singur, îi duce și pe alții deasupra văilor.
Toma și-a pus casa fix acolo unde a zburat prima oară acum 34 de ani. În familia lui, bebelușii învață să zboare înainte să meargă.
Jos, în Ținutul Momârlanilor, totul are alt ritm. Oamenii de aici cred că sunt urmașii dacilor. Numele de „momârlani” vine de la o poreclă dată de austro-ungari. Dar ei au adoptat-o cu stil.
Lucreția Mălinesc, momârlancă din Slătinioara: „Noi le zicem lor "barabe" și ei ne zic nouă "maradvány", adică un fel de rămășiță. Și de la maradvany, ajunserăm "momârlani".
Reporter: Rămășiță de ... ?
Lucreția Mălinesc: Daci!”
Localnicii au un nume simplu pentru ei – „jieni” – pentru că trăiesc între cele două izvoare ale Jiului. Ne-au primit în costume de sărbătoare. În spatele fiecărei case, am descoperit mici cimitire – „morminții”, cum le spun ei. Nu-i nimic sinistru. E doar cea mai practică soluție atunci când zăpada îți ajunge la brâu.
Rafila Drăgănescu: „Vă dați seama, să cobori de aici de pe dealuri și să meri cu el în cimitir, e destul de greu, mai ales iarna. Trebuia coborât pe mâini, zăpada mare... Și atuncea i-a îngropat în spatele caselor.”
Cu timpul, bătrânii s-au dus... în spate - unde-i liniște. Tinerii, în schimb, au plecat spre oraș.
Iar casele au rămas - tăcute, încălzite doar de amintiri.
Reporter: ”În casa asta nu mai stă nimeni?”
Petru Gălățan, momârlan din Slătinioara: ”Nu mai stă nimeni, aici or murit toți”.
Reporter: ”Sunt multe case așa goale?
Petru Gălățan: ”Da! Goale!”
Pe deal, o doamnă plină de viață face rezistență.
Rozalia Gălățan are 86 de ani. Încă țese, glumește, și îți poate da lecții de viață în trei replici și-un râs sănătos.
Rozalia Gălățan: „Mai demult nu s-a lucrat cu bumbac. Punea bunicile și mama cânepă. Dar acuma, auzi, nu-i mai lasă ca zice că e droguri!”
Cu fiecare an, tot mai mulți călători urcă spre aceste sate, atrași de peisaj, de liniște și de gustul autentic. Iar momârlanii au început să se întrebe dacă n-ar fi timpul să pună o masă afară, să tragă o pătură peste fân și să le arate cum e viața fără filtre.
La Cheile Băniței, natura și timpul au colaborat în tăcere. Apa a săpat rotund stânca. Într-o zi fierbinte, nu există răsfăț mai mare decât să calci desculț prin pârâul rece.
Dragoș Tomescu, turist: „Peste vreo 10 ani, aș cam tinde să mă mut aici de la Constanta... vorbesc serios! Nu știu cu nevastă-mea cum să...”
În continuarea traseului, Peștera Bolii. Se spune că niște comercianți cu gusturi fine — și, probabil, sacoșe pline cu marfă adusă din Orient — s-au ascuns aici când tătarii au apărut cu intenții... mai puțin comerciale. Peștera le-a oferit nu doar răcoare, ci și salvare.
Imre Szuhanek, ghid: „Un mic nobil valah, Bolia, din Zarand, două săptămâni protejează comercianții. Pentru care este uns la grad de cavaler iar localnicii în loc să folosească Peștera Bolia, era mai simplu să spuna Peștera Bolii, da?”
Ținutul Momârlanilor nu-i de bifat pe fugă. Îți trebuie cel puțin o săptămână, bocanci comozi și curajul de a ieși din lumea ta. Poți dormi în stațiune, în Parâng.
Dar, dacă vrei adevărul crud, tragi cortul lângă o colibă și vezi cum se trăiește. Oamenii zboară cu parapanta, bunicile țes, iar casele vechi... stau și așteaptă pe cineva care să le înțeleagă, nu să le renoveze cu polistiren și tablă.
E o poveste cu final deschis. E „Necunoscuta Românie”.
PRO TV
PRO TV
PRO TV
PRO TV
ULTIMELE STIRI
CELE MAI CITITE
