Totuși, aceste culori nu au fost alese pentru a copia steagul național. În spatele lor se află motive practice, obiceiuri vechi și chiar superstiții care s-au păstrat până astăzi.
Albastrul și albul de pe case nu vin de la steagul Greciei
Când vedem o casă albă, cu uși și ferestre albastre, așezată deasupra Mării Egee, este ușor să ne gândim imediat la steagul Greciei. Totuși, culorile atât de cunoscute ale caselor din insulele Ciclade nu au apărut pentru a copia drapelul național. La început, motivele au fost mult mai practice și au avut legătură cu clima, materialele pe care localnicii le aveau la îndemână și costurile mici de întreținere.
Albul ajuta casele să facă față mai bine soarelui puternic, pentru că suprafețele deschise la culoare absorb mai puțină căldură. Albastrul, în schimb, era o culoare care putea fi obținută relativ ușor din produse folosite deja în gospodărie sau din vopseaua rămasă de la bărci. În timp, steagul Greciei și arhitectura insulelor au ajuns să aibă aceleași culori, însă cele două au istorii diferite, potrivit Greekreporter.com.
Imaginea perfect uniformă, cu sate întregi în alb și albastru, este de fapt mai nouă decât am putea crede. Cercetările făcute asupra caselor vechi din Ciclade arată că acestea nu au fost întotdeauna complet albe. Sub straturile de tencuială au fost descoperite și alte culori, printre care ocru, roșu, negru sau albastru ultramarin. Chiar și călătorii care au ajuns pe insulele grecești în secolul al XIX-lea vorbeau despre case văruite în alb doar pe alocuri, nu despre sate întregi care arătau așa cum le vedem astăzi în fotografii.
Albul a început să domine treptat, mai ales în prima jumătate a secolului XX. Tocmai această evoluție arată că nu a existat din cele mai vechi timpuri o regulă potrivit căreia toate casele trebuiau vopsite în culorile steagului Greciei. Nici ușile și ferestrele albastre nu au fost o regulă valabilă peste tot. În sate din Mykonos, Paros sau Naxos pot fi văzute și astăzi uși, obloane și rame vopsite în verde, roșu sau maro.
Albastrul s-a răspândit mai ales pentru că era ieftin, ușor de obținut și potrivit pentru elementele exterioare ale caselor. Nu înseamnă că fiecare proprietar își vopsea locuința astfel pentru a reproduce culorile steagului. Mai există și o altă confuzie. Atunci când se vorbește despre „acoperișurile albastre” din Grecia, de multe ori este vorba, de fapt, despre celebrele cupole ale bisericilor din Santorini. La casele obișnuite, albastrul apare mai ales pe uși, ferestre, obloane, balustrade și alte detalii exterioare.
Asocierea dintre alb, albastru și identitatea națională a Greciei s-a întărit mult mai târziu. În perioada dictaturii militare începute în 1967, combinația alb-albastru a fost promovată ca simbol al naționalismului, iar aspectul insulelor a devenit treptat mai uniform. După încheierea regimului, culorile au rămas. Între timp, imaginea caselor albe cu detalii albastre devenise extrem de atractivă pentru turiști și ușor de asociat cu Grecia. Astfel, ceea ce pornise din motive practice s-a transformat treptat într-una dintre cele mai cunoscute imagini ale țării.
Motivul practic și ieftin din spatele tradiției. Ce este „Lulaki” și cum se vopseau casele în trecut
Casele tradiționale din insulele Ciclade erau construite în mare parte din piatră locală. Lemnul se găsea greu pe insulele stâncoase ale Mării Egee, așa că oamenii foloseau materialele pe care le aveau la îndemână. Problema era că piatra închisă la culoare se încălzea foarte tare sub soarele puternic al verii și făcea interiorul caselor greu de suportat.
Soluția găsită de localnici a fost simplă și ieftină: văruirea pereților în alb. Varul reflecta lumina soarelui și ajuta pereții să nu acumuleze la fel de multă căldură. Așadar, albul nu a fost ales la început pentru frumusețe sau pentru a crea imaginea pe care o asociem astăzi cu Grecia. Avea, înainte de toate, un rol practic. Împreună cu zidurile groase și forma compactă a caselor, stratul alb de var ajuta locuințele să rămână mai răcoroase, într-o perioadă în care aerul condiționat sau alte sisteme moderne de răcire nici nu existau.
Văruirea nu presupunea materiale scumpe. Amestecul era făcut din var și apă, iar în unele zone se adăuga și sare. Pereții trebuiau revăruiți periodic, însă lucrarea era simplă și putea fi făcută repede.
Varul nu era folosit doar pe fațade. Oamenii îl aplicau și pe trepte, curți, alei sau alte suprafețe din jurul casei. În timp, albul a început să ocupe tot mai mult din peisajul insulelor. Un moment important a venit în 1938, când, pe fondul unei epidemii de holeră, autoritățile au cerut văruirea locuințelor de pe insule. Varul era considerat util pentru dezinfectare, într-o perioadă în care produsele sanitare moderne erau puține și greu de găsit. Astfel, o soluție folosită deja pentru răcoare și întreținere a devenit și o măsură de igienă.
Ce era „Lulaki” și de unde venea albastrul
Albastrul avea și el o explicație cât se poate de practică. „Lulaki” sau „loulaki” era o pulbere albastră folosită în gospodării, mai ales la spălarea rufelor. Era un produs obișnuit și ieftin, pe care multe familii îl aveau deja în casă. Pulberea putea fi amestecată cu varul, iar în acest fel se obținea o vopsea albastră. Nu era vorba despre o nuanță specială, creată pentru arhitectură și cumpărată la prețuri mari. Oamenii pur și simplu foloseau ceea ce aveau la îndemână.
În funcție de cantitatea de pulbere și de cât var era adăugat, culoarea putea ieși diferit. Unele suprafețe aveau un albastru foarte deschis, în timp ce altele căpătau o nuanță mult mai puternică. Tocmai de aceea, albastrul caselor vechi nu era întotdeauna perfect identic de la o locuință la alta.
Procesul de întreținere era simplu. Pereții erau acoperiți cu var alb, iar albastrul era folosit mai ales pe uși, rame, obloane și alte detalii ale casei. Familiile de pescari mai aveau încă o soluție la îndemână: vopseaua rămasă după întreținerea bărcilor. În loc să fie aruncată, putea fi folosită pentru casă. Albastrul era frecvent și pentru că se număra printre variantele accesibile, însă nu era singura culoare întâlnită. În unele locuri apăreau și verde, roșu sau maro.
Superstițiile grecești legate de culoarea albastră
În cultura populară grecească, albastrul este strâns legat de „mati”, adică de credința în deochi. Potrivit acestei superstiții, o privire încărcată de invidie sau chiar de admirație foarte puternică poate aduce ghinion, boală sau alte necazuri. Nici măcar nu este nevoie ca persoana respectivă să facă acest lucru intenționat.
Pentru protecție sunt folosite binecunoscutele amulete în formă de ochi, de obicei realizate din sticlă albastră. Ele pot fi purtate ca bijuterii sau așezate în apropierea lucrurilor considerate importante și vulnerabile. Se întâlnesc lângă copii, animale, la intrarea în casă sau în alte locuri pe care oamenii vor să le protejeze. Rolul lor este unul simbolic: se crede că pot atrage, întoarce sau opri privirea care aduce răul.
Ochiul albastru nu este însă doar un suvenir pe care turiștii îl cumpără în vacanță. Tradiția se păstrează și astăzi. În unele familii, rudele apropiate oferă nou-născuților un astfel de ochi albastru sau o cruce, ca semn de protecție și binecuvântare. În timp, culoarea albastră a ajuns astfel să fie asociată cu protecția, norocul și îndepărtarea răului. De aceea, aceste simboluri apar nu numai pe bijuterii, ci și la intrarea în locuințe, în magazine, în mașini sau sub forma unor mici obiecte decorative.
O explicație răspândită spune că ochiul albastru are rolul de a „întoarce” privirea deochiului. În mai multe culturi mediteraneene, unde ochii deschiși la culoare erau mai rar întâlniți, aceștia au ajuns să fie priviți ca având o putere aparte. Amuleta reproduce tocmai un ochi albastru care pare să privească înapoi spre cel care ar putea aduce răul. De aici vine și o altă interpretare populară: ușile, ramele sau alte elemente albastre de la intrarea în casă ar avea un rol protector. Pragul este locul care desparte exteriorul de spațiul familiei, iar culoarea considerată protectoare este așezată chiar acolo.
Totuși, această explicație trebuie privită mai ales ca parte a credințelor și tradițiilor populare. Nu înseamnă că fiecare ușă albastră din Grecia a fost vopsită astfel special pentru a ține deochiul la distanță. Albastrul a fost folosit de mult timp în credințele populare împotriva ghinionului și a „ochiului rău”, iar această asociere ar fi putut întări preferința oamenilor pentru culoare. Dar, în cazul caselor din Ciclade, motivele practice rămân mai ușor de explicat: loulaki era ieftin și la îndemână, iar familiile de pescari puteau folosi și vopseaua rămasă de la bărci.
Insulele Ciclade sunt un simbol vizual al Greciei
Imaginea caselor albe cu uși și ferestre albastre este legată în primul rând de insulele Ciclade, nu de întreaga Grecie. Din acest arhipelag fac parte destinații foarte cunoscute precum Santorini, Mykonos, Paros, Naxos, Milos, Ios sau Amorgos. Aici apare peisajul pe care foarte mulți turiști îl asociază imediat cu Grecia: pereți albi, uși și obloane colorate, mici capele, alei înguste, teren stâncos și Marea Egee în fundal. Imaginea a fost repetată atât de des în fotografii, afișe și campanii turistice, încât a devenit aproape o carte de vizită a țării.
Farmecul caselor cicladice nu vine numai din combinația de alb și albastru. Și forma clădirilor are un rol important. Casele sunt, în general, simple și compacte, construite astfel încât să se adapteze terenului și vântului puternic de pe insule. Pe pante, unele par așezate aproape una peste alta. Pereții albi reflectă puternic lumina, iar albastrul scoate în evidență ușile, ferestrele, obloanele și, în unele locuri, cupolele bisericilor. La toate acestea se adaugă străzile pietruite și formele rotunjite ale zidurilor văruite, notează Visitgreece.gr.
Rezultatul este un peisaj simplu, luminos și foarte ușor de recunoscut. De multe ori este suficient să vezi o fotografie cu o alee albă, o ușă albastră și marea în fundal pentru a te gândi imediat la Grecia, chiar dacă nu este precizat locul. În timp, arhitectura din Ciclade a devenit mult mai mult decât un stil local. Imaginea Greciei promovată în străinătate s-a construit în mare parte în jurul a două elemente foarte puternice: moștenirea Greciei Antice și peisajul insulelor, cu casele lor văruite în alb.
Și arhitecții moderni ai secolului XX au fost atrași de casele cicladice. Au apreciat tocmai simplitatea lor, dimensiunile apropiate de nevoile oamenilor și lipsa decorațiunilor inutile. Mai târziu, fotografia de călătorie și promovarea turistică au dus această imagine în întreaga lume. Astfel, un tip de arhitectură care aparținea unei anumite regiuni a ajuns să fie perceput ca un simbol al întregii țări. De aceea, o biserică albă cu o cupolă albastră poate transmite imediat ideea de „Grecia”, chiar dacă este vorba, în realitate, despre un peisaj specific insulelor Ciclade.
Imaginea alb-albastră este foarte puternică, dar nu trebuie confundată cu realitatea întregii Grecii. Nici măcar toate insulele Ciclade nu arată la fel. Andros, de exemplu, este mult mai verde decât alte insule din arhipelag, în timp ce Syros are un aspect urban și cosmopolit diferit de imaginea clasică din Santorini sau Mykonos. Chiar și în satele cunoscute pentru casele albe pot apărea obloane roșii, verzi sau maro, ziduri din piatră și fațade în alte nuanțe.
Albul și albastrul au devenit imaginea-emblemă a Greciei pentru că sunt ușor de recunoscut, luminoase și spectaculoase în fotografii. Asta nu înseamnă însă că fiecare casă sau fiecare insulă respectă aceeași combinație de culori.
