Zona este plină de povești fascinante, legende și istorie. Iată câteva lucruri pe care nu le știai despre acest loc popular din Capitală.
Istorie
Centrul Vechi este vechiul cartier al meșteșugarilor și negustorilor, apărut în jurul Curții Domnești, încă din secolul al XVI-lea.
Prima uliță Lipscani, pavată cu lemn, a fost descoperită recent la o adâncime de 3,30 metri sub nivelul actual al străzii. Multe dintre străzi poartă și astăzi numele breslelor de odinioară, precum Blănari, Șelari sau Băcani.
În perioada sa de maximă dezvoltare, centrul comercial era un loc animat, specific Balcanilor, unde negustorii își strigau marfa și încercau să atragă clienți.
Cutremurele și incendiile au afectat zona de mai multe ori, culminând cu marele incendiu din 1847. Din acest motiv, majoritatea clădirilor existente astăzi datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. De fiecare dată, cartierul s-a refăcut și a devenit chiar mai prosper, proces care se observă și în prezent, conform unknownbucharest.
În piațeta din apropierea Bisericii Curtea Veche se află câteva dintre reperele zonei. Din vechea Curte Domnească, care a fost reședința domnitorilor Țării Românești timp de aproximativ 400 de ani, s-au păstrat doar câteva ziduri și bolți din secolele XVII–XVIII.
Complexul includea palatul, biserica, cancelariile domnești, săli de recepție și grădini întinse.
După numeroase extinderi și modificări, palatul a fost abandonat, a ajuns în ruină și a fost împărțit și vândut în 1798. Unele clădiri ulterioare au fost ridicate pe fundațiile sale.
Un exemplu este Hanul lui Manuc, construit în 1808. Deasupra porții de intrare se află un foișor vitrat („geamlac”), specific influenței balcano-otomane.
Galeria dublă cu arcade care înconjoară curtea interioară este inspirată din stilul vechi românesc și este un exemplu rar de arhitectură tradițională în București.
Sub întreaga zonă a Centrului Vechi se află pivnițe și beciuri boltite care au aparținut unor foste hanuri, prăvălii și locuințe, precum și ascunzători și pasaje de refugiu interconectate.
O parte dintre bolțile hanului dispărut Șerban Vodă au fost descoperite și pot fi văzute în fața Palatului Băncii Naționale, pe strada Lipscani.
„Cartierul care avea să fie cunoscut ulterior drept „Centrul Vechi“ a luat naștere ca urmare a vieții economice efervescente din jurul primului palat domnesc din București. Întemeiată în secolul al XV-lea, când principatul Țării Românești a ajuns sub suzeranitatea Imperiului Otoman, Curtea Veche – așa cum a început să fie numită mai târziu – reprezenta noua reședință a conducătorilor Valahiei (care, la cererea Porții, abandonaseră cetatea istorică de scaun de la Târgoviște și se mutaseră la București)” - (Ionescu-Gion, 1899, pp. 28-29).
De la sfârșitul secolului al XVII-lea, curtea a fost extinsă și înfrumusețată sub domnia lui Constantin Brâncoveanu, domn român care a căutat să obțină o relativă autonomie față de otomani. Intenția lui de a lansa o Renaștere culturală locală a trezit însă suspiciunea turcilor, care l-au condamnat ca trădător, l-au închis și în cele din urmă l-au ucis împreună cu restul familiei.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, palatul domnesc care-i impresiona pe vizitatorii străini cu sălile sale spațioase decorate cu scări și colonade de marmură, înconjurat de grădini luxuriante, a fost distrus de un incendiu și în cele din urmă abandonat (Iorga, 1939, p. 116)”, notează Emanuela Gramă în volumul recent apărut la editura Polirom, Centrul Vechi din București. Politică și patrimoniu.
Legende și mistere
Ulița Covacilor își trage numele de la meseria fierarilor („kovaci” în slavă). Pe această stradă a apărut la sfârșitul secolului XIX restaurantul „La o idee” al lui Iordache Ionescu, numit astfel după o invenție a umoristului Nicolae Orășanu. Meniul era plin de denumiri amuzante: gheața era „cremă de Siberia”, ardeiul roșu era „torpilă”, iar ocaua de vin se numea „baterie”.
O legendă spune că aici s-ar fi născut celebrul mic românesc. Într-o seară aglomerată, restaurantul ar fi rămas fără mațe pentru cârnați. Iordache a adăugat amestecului de carne un strop de bicarbonat și l-a pus direct pe grătar. Mititeii au avut un succes uriaș și au devenit specialitatea casei, păstrată până astăzi.
Strada Șepcari își trage numele de la maeștrii șepcari care aveau ateliere aici. Tot aici a luat naștere termenul „pușcărie”. Turnul „Pușcăria” depozita tunuri și puști ale Curții Domnești și, pe spațiul nefolosit, tâlhari și boieri erau închiși în beciuri și clopotniță. În 1829, consulul englez a cerut eliberarea a doi englezi reținuți aici.
În zona vizavi de Universitate se afla Mănăstirea Sfântul Sava, construită la sfârșitul secolului XVI și refăcută de Constantin Brâncoveanu. Aici funcționa prima școală superioară din București, Școala de la Sfântul Sava (1679), iar în 1818 aici a fost înființată prima școală superioară cu predare în limba română de Gheorghe Lazăr. Aici se urmau studii filosofice și matematice.
Zona Academiei de la Sfântul Sava a fost, de asemenea, un loc de negoț: vânzători de plăcinte, bragă sau mere își căutau clienți printre elevi.
Complexul mănăstiresc a fost demolat pentru construirea Universității, inaugurată în 1869 și finalizată în 1923, proiectată de Alexandru Orăscu.
