Abilitatea lor a fost comparată de oamenii de știință cu vederea subacvatică a delfinilor și reprezintă unul dintre cele mai bine documentate exemple de adaptare a corpului uman la un mediu pentru care nu este construit din naștere.
De ce vederea umană se deteriorează sub apă
Ochiul uman este optimizat pentru a funcționa în aer. Curbura corneei asigură, în mod normal, aproximativ două treimi din puterea de focalizare a ochiului. Sub apă însă, diferența de refracție dintre cornee și apa înconjurătoare aproape dispare, astfel încât lumina nu se mai focalizează corect pe retină, iar imaginea devine neclară.
Mamiferele marine, precum delfinii și focile, au rezolvat această problemă prin ochi adaptați structural pentru mediul acvatic. Oamenii nu dispun de astfel de adaptări anatomice, motiv pentru care ochelarii de înot creează un strat de aer între ochi și apă, pentru a reda o vedere clară.
Cum a fost descoperită abilitatea copiilor Moken
Cercetătoarea suedeză Anna Gislén, de la Universitatea din Lund, a devenit interesată de comunitatea Moken în 1999, după ce a observat copii scufundându-se cu ochii larg deschiși pentru a strânge hrană de pe fundul mării, fără niciun efort aparent. Curioasă în privința mecanismului din spatele acestei performanțe, ea a condus ulterior experimente comparând acuitatea vizuală subacvatică a copiilor Moken cu cea a unor copii europeni de vârste similare.
Rezultatele, publicate în revista Current Biology, au arătat că micuții Moken aveau o acuitate vizuală subacvatică de peste două ori mai bună decât a copiilor europeni testați.
Mecanismul din spatele vederii lor performante
Copiii Moken nu au ochi structural diferiți de restul oamenilor. Explicația constă în două ajustări pe care majoritatea oamenilor nu le realizează în mod voluntar sub apă: micșorarea pupilei până la limita minimă cunoscută a performanței umane și modificarea formei cristalinului pentru a maximiza puterea de focalizare, un proces numit acomodare.
Măsurătorile au arătat că pupilele copiilor Moken se contractă subacvatic până la aproximativ 2 milimetri, comparativ cu diametrul mai mare observat la copiii europeni. Combinată cu acomodarea cristalinului, această contracție crește adâncimea de câmp și compensează parțial pierderea puterii de focalizare a corneei sub apă. Este exact mecanismul folosit, în forme diferite, și de foci sau delfini.
O abilitate care poate fi învățată, nu doar moștenită
Una dintre cele mai importante descoperiri ale cercetării este că această capacitate nu pare să fie determinată genetic. Anna Gislén a antrenat ulterior grupuri de copii europeni prin exerciții de vedere subacvatică. După câteva săptămâni de antrenament, mulți dintre ei au reușit să își contracte pupilele și să își acomodeze cristalinul într-un mod asemănător copiilor Moken, îmbunătățindu-și semnificativ vederea sub apă.
Descoperirea sugerează că ochiul uman tânăr are o flexibilitate neașteptată. Cercetătorii consideră că expunerea repetată la scufundările pentru hrană din copilărie permite copiilor Moken să dezvolte și să rafineze acest răspuns vizual prin practică susținută, și nu prin diferențe anatomice permanente.
La adulți, capacitatea de acomodare scade natural odată cu vârsta, pe măsură ce cristalinul devine mai puțin flexibil, iar adulții din comunitate obișnuiesc să pescuiască cu suliță de la suprafață, nu prin scufundare.
Un stil de viață modelat de mare
Poporul Moken trăiește de secole ca nomazi marini, petrecându-și cea mai mare parte a timpului pe bărci din lemn și deplasându-se între insulele Mării Andaman. Cultura lor s-a bazat, de-a lungul generațiilor, pe pescuit și pe culegerea resurselor din ocean.
Comunitatea a intrat în atenția publicului internațional și după tsunamiul din Oceanul Indian din 2004, când membrii ei au reușit să recunoască semnele naturale de avertizare — retragerea apei către larg — și să se îndepărteze la timp de zonele periculoase.
