România, acum 100 de ani: ”Țară bogată și nu e chip să trăiești în ea”. Pe cine se dădea atunci vina

Viața mult prea scumpă, în pofida resurselor bogate ale țării, reprezintă o problemă recurentă a românilor, care se plângeau și acum 100 de ani, exact ca în zilele noastre, de această situație.

Un articol publicat în 1929 cu titlul ”Săraci, în țară bogată” evidenția exact același discurs folosit și astăzi în spațiul public: România era ”o țară bogată” și ”binecuvântată de Dumnezeu”, dar în care nu mai era ”chip să trăiești”, din cauza vieții prea scumpe. Cu precizarea că cel mai greu o duceau cei de la oraș, iar tot ce exporta România era mai ieftin în străinătate decât în țară.

”Din ce în ce se scumpește viața mai mult; indicele ne arată, că în multe articole, am trecut de paritatea leului. E curios și banal: o țară bogată ca a noastră și binecuvântată de D-zeu, nici că este o a doua în Europa, și totuși nu e chip să trăiești în ea. Mai cu seamă orașele, populația urbană, o duce greu; de asemenea, funcționarii publici și profesiunile liberale. Ce nu avem noi și ce nu e scump?! Cereale, slavă D-lui, avem berechet - și exportăm în cantități enorme. Petrol, avem atâta că nu dispunem de depozite suficiente. Păduri și mine, în stare virgină, cât nu ne trebuie. Pescărie și stupărit, nici nu le contăm; în vite și oi, dintotdeauna, Țările Române au fost îmbelşugate. Și ... totuși, nu se poate trăi în România, din cauza scumpetei crescânde”, scrie în articolul prezentat de ISSEE.

”Munca străinătății e organizată la extrem și știe să scoată lapte și din piatră seacă”

Sursa citată menționa xenofobia vremurilor de acum un secol – prezentă, de asemenea, în discursul populist de astăzi – și încerca să ofere și o explicație pentru viața scumpă, într-o notă plină de frustrări.

”Toate articolele ce le exportăm sunt mai ieftine în străinătate decât în țară. Bunăoară, zahărul și petrolul românesc le au vecinii noștri, pe jumătate cât le plătim noi. Pentru ce ? Ni se cântă mereu: Încurajarea industriei naționale. Ce fel de industrie națională e aceea, care s-o plătim cu miliardele muncii noastre și a lipsurilor de tot fel ce le îndurăm de decenii. Și cu toată „încurajarea industriei“ noastre, nu putem să rezistăm concurenței străinătății, căci oricâtă xenofobie am manifesta prin o beție de cuvinte, întotdeauna aceeași, munca străinătății e organizată la extrem și știe să scoată lapte și din piatră seacă. Atunci se produce un fenomen, incalificabil în dicționar: După ce populația e stoarsă în gradul arătat mai sus, fabricile „încurajate“ se cartelează între ele, pentru ca „storsul“ să fie organizat mai sistematic și cu preciziune de cronometru. Oricât s-ar zbate populația, ea e strânsă în clește și nu poate reacționa“. Sursa: Danubiul, Anul XVII, Nr 849, 5 august 1929

Institutul de Studii Sud-Est Europene (ISSEE) al Academiei Române, reînființat în 1963, sub direcția lui Mihai Berza, este succesorul de drept al institutului omonim întemeiat de N. Iorga, în colaborare cu Gh. Murgoci și V. Pârvan, în 1914 și al Institutului de Studii și Cercetări Balcanice, întemeiat de Victor Papacostea în 1937, ambele desființate de regimul comunist în 1948.