Mâncărimea este probabil cea mai înnebunitoare senzație care există. Înțeapă-ți degetul și poți ignora durerea. Dar să încerci să ignori o mâncărime insuportabilă? Nicio șansă – se arată într-un articol BBC.
Dar de ce se întâmplă asta? Până de curând, cercetătorii doar ”zgâriaseră” suprafața științei mâncărimii. Dar asta începe să se schimbe. Acum, oamenii de știință știu că senzația de mâncărime este transmisă de o serie de neuroni și căi specifice mâncărimii, deschizând calea către o nouă serie de tratamente.
Dar de ce ne mânâncă, în primul rând? Se crede că mamiferele au evoluat inițial această senzație ca un fel de reflex, ajutându-le să expulzeze agenții patogeni invadatori și să scape de substanțele chimice nocive din mediul lor. Dar este clar că există și un aspect psihologic al mâncărimii, pe care încă nu îl înțelegem pe deplin.
Luați fenomenul scărpinatului contagios – în care oamenii care văd pe altcineva scărpinându-se simt brusc și ei mâncărimi.
În 2011, Gil Yosipovitch, profesor de dermatologie și medic cercetător la Facultatea de Medicină a Universității Miller din Miami, a realizat un experiment. Le-a cerut unor persoane sănătoase din grupul de control și unor persoane cu dermatită atopică (DA), o tulburare care provoacă mâncărime cronică, să urmărească scurte videoclipuri cu oameni care fie se scarpinau, fie stăteau degeaba.
Oamenii se feresc instinctiv de cei care se scarpină, dar se apropie să-i îngrijească pe cei în suferință
Participanților li s-a injectat fie histamină – o substanță chimică ce provoacă mâncărime – fie o soluție salină inofensivă. Deși ambele grupuri au raportat o creștere a mâncărimii, fenomenul a fost mai pronunțat la pacienții cu dermatită, 82% raportând o creștere a senzației de mâncărime după vizionarea videoclipurilor cu persoane care se scărpinau.
Fenomenul nu se limitează doar la oameni. În 2013, Yosipovitch a arătat că atunci când maimuțele macaci rhesus adulte urmăreau un videoclip în care alte maimuțe se scărpinau, începeau și ele să se scarpine spontan, sugerând că experimentează și ele mâncărimi contagioase.
Există chiar dovezi care sugerează că noi, dar și alte mamifere, suntem programați să evităm persoanele care se scărpină, posibil pentru că scărpinatul poate fi interpretat ca un semnal de infestare sau infecție cu un parazit sau o boală.
Brian Kim, clinician și neuroimunolog la Școala de Medicină Icahn de la Mount Sinai din New York, a observat în timpul unui experiment de laborator că șoarecii care văd un alt șoarece cum se scărpină tind să se îndepărteze de el.
Cu toate acestea, atunci când un șoarece vede un alt șoarece suferind, încearcă să-și lingă și să-și îngrijească colegul de cuib. Cu alte cuvinte, se pare că șoarecii se apropie de alți șoareci suferind, dar îi evită pe cei care se scărpină.
”Dacă intru în metrou și văd pe cineva care se scarpină, am tendința să stau departe instinctiv”, spune medicul Brian Kim.
Acest lucru are sens dintr-o perspectivă evoluționistă, deoarece oamenii de știință cred că am dezvoltat mâncărimea ca o modalitate de a îndepărta paraziții, păduchii și acarienii din corpul nostru, prevenind infestarea.
Există dovezi că scărpinatul oferă o oarecare protecție împotriva infecțiilor. De exemplu, în căminele de bătrâni unde oamenii sunt imobili și nu se pot scărpina, epidemiile de scabie sunt frecvente. Deci, cu alte cuvinte, persoanele care se scarpină mult pot trimite, în mod accidental, un semnal altora că au o infecție transmisibilă.
”Cred că, instinctiv, este vorba de supraviețuire”, spune Kim. ”Locuiesc în New York City și, dacă intru în metrou și văd pe cineva care se scarpină, am tendința să stau departe instinctiv. Cred că este înrădăcinat în sistemul nervos al unei persoane că, dacă cineva se scarpină, ar putea fi infestată cu ceva contagios”, spune el.
”Totuși, dacă cineva suferă, este instinctul uman să meargă la acea persoană, este un instinct de supraviețuire al tribului”, continuă cercetătorul.
Să spui unui om cu mâncărime cronică să nu se mai scarpine e ca și cum i-ai cere să nu mai caște
Poate din acest motiv, persoanele care suferă de mâncărime cronică raportează sentimente de rușine, jenă și stigmatizare asociate cu afecțiunea lor. Mulți suferă de anxietate și depresie, precum și de stimă de sine scăzută. Cu toate acestea, din păcate, stresul poate exacerba mâncărimea, ducând la un ciclu nesfârșit de mâncărime-anxietate.
Totuși, potrivit lui Yosipovitch, ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă un medic este să le spună celor care suferă de mâncărime cronică să nu se mai scarpine. ”Este ca și cum i-ai spune cuiva să nu mai caște - nu poți, este un reflex”, spune Yosipovitch.
Așadar, de ce este atât de irezistibil să ne scarpinăm după o mâncărime? O teorie susține că atunci când ne scărpinăm, semnalele de durere sunt trimise către creier. Aceste semnale acționează ca o distragere a atenției, provocând diminuarea senzației de mâncărime, chiar și pentru o secundă. Scărpinatul eliberează, de asemenea, neurotransmițătorul serotonină, care ar putea fi responsabil pentru senzația plăcută. Cu toate acestea, adevăratele motive pentru care este atât de plăcut să te scarpini sunt complicate și nu sunt pe deplin înțelese.
„Se pare că există ceva în modul în care pielea experimentează sau transmite informații către creier, ceea ce face ca aceasta să nu poată gestiona prea multe lucruri într-un singur loc în același timp”, spune Marlys Fassett, profesor de dermatologie la Universitatea din California, San Francisco.
„Ceea ce se întâmplă la persoanele cu mâncărime cronică este că experimentează plăcerea din actul de a se scarpina”, spune ea. „Neurocercetătorii sunt interesați de neuronii senzoriali ai plăcerii care inervează pielea, deoarece descifrând acea plăcere a scărpinatului și a dependenței de scărpinat este o problemă terapeutică cu adevărat importantă”.
