“Capătul lumii nu există, e acolo unde vrea fiecare să fie”. Sfaturi de călătorie de la un român care a vizitat 109 țări
De ce ai nevoie pentru a călători la capătul lumii? În afară de curaj, un stomac zdravăn și o stare fizică bună, e nevoie și de puțină nebunie.
Totul, doar pentru a afla, în cele din urmă, că nu există “capătul lumii”, și că plăcuțele pe care scrie “fin del mundo” sunt doar uși către noi universuri, spune Liviu Stănescu, un globetrotter român care a călătorit spre locuri mai puțin umblate, în peste 100 de țări din lume.
Liviu Stănescu și-a lansat de curând, la Editura Humanitas, volumul “Am fost la capătul lumii”, un “hibrid” între un ghid de călătorie și proză fantastică, ilustrat cu numeroase fotografii, făcute chiar de autor.
Alegeri 2024
22:40
Ce a răspuns Nicolae Ciucă la întrebarea dacă a scris versurile manelei ce i-a fost dedicată de Dani Mocanu
22:10
„Cine poate să-l oprească pe Simion”. CTP: „În acest tur 1, fiecare candidat va fi pe barba lui, mai puțin dna Lasconi”
19:35
Peste un milion de tineri vor vota pentru prima dată la alegerile prezidențiale. „Este arma noastră”
15:04
Traian Băsescu: ”Susțin Forța Dreptei în folosul doamnei Lasconi. Pe Geoană, dacă îl zdruncin puțin, își pierde busola!”
Liviu Stănescu a fost invitatul lui Cristian Leonte, la Interviurile Știrileprotv.ro
Cristian Leonte: Ca să începem și cu imagini și cu poveștile tale, spune-ne, unde ai fost?
Liviu Stănescu: O, ce întrebare! Mulțumesc. Nu avem suficient timp ca să spun unde am fost, dar am să fac un rezumat, pe cât posibil. Am fost pe toate continentele lumii, inclusiv Antarctica, unde se ajunge cel mai greu, și sunt foarte bucuros de toate întâmplările trăite. Am fost în 109 țări, ca să fiu mai aproape de adevăr. Asta contează mult mai puțin.
Contează foarte mult faptul că am călătorit în locuri greu accesibile. Și nu atât din punct de vedere de a cuceri vârfuri de munți și locuri care nu sunt deschise regimului turistic, pentru că de multe ori nu există drumuri acolo. De multe ori este și o doză mică de risc sau că sunt pur și simplu foarte îndepărtate.
Ceea ce este interesant este că la capătul acestor cărări neumblate, de fapt, natura te răsplătește. Te răsplătește pe deplin cu niște frumuseți nebănuite, și doar imaginația este cea carte poate aduce aproape de realitatea trăită de către mine.
“Când ajung, mă așez în fund pe o piatră și îi mulțumesc bunului meu prieten, Dumnezeu, care e un tip cu foarte mult umor”
Cristian Leonte: Ai plecat către - hai să alegem o destinație Machu Pichu - și cum mergeai tu către Machu Pichu, pe traseul pe care se merge de regulă, ai văzut o cărare mai puțin umblată spre un loc care te-a atras în mod deosebit. Era un vârf din care orașul se vedea în mod diferit față de cum îl vedem mai zi de zi și au luat-o pe cărarea aia. De ce faci lucrurile astea?
Liviu Stănescu: Pentru că mă atrag toate locurile pe care au fost înaintașii mei - vorbesc de înaintașii lumii - și dacă cineva a pășit pe acolo înseamnă că pot păși și eu. Exemplul pe care l-ai dat tu este este elocvent.
Am fost pe un drum care era închis. Și era închis pentru că era un mic pericol acolo. Ce este drept, era făcut de către incași, era pe partea opusă a Machu Pichu-ului, și acolo era un drum care efectiv ieșea din stâncă. Ieșeau bucăți puse de mâna omului - o scară - cu un mare hău în partea stângă.
Și am spus "măi, dacă oamenii ăștia aveau ei un scop pentru care mergeau pe aici" - pentru că aveau altă posibilitate să ocolească muntele și nu era foarte departe-, am luat-o pe acolo. Și bineînțeles că am fost singurul care a mers pe acolo. E adevărat că înainte m-am uitat să văd dacă risc foarte mult. Nu riscam foarte mult.
Nu mă întrebați dacă am descoperit ceva, n-am descoperit nimic. Am ajuns la același loc unde ajungeau și alți oameni, dar pe ruta mea. Și am găsit, cumva, chintestența vieții mele, să umblu pe aceste cărări care sunt umblate de foarte puțini oameni sau de oameni care au fost de demult, sau neumblate de oameni.
Cristian Leonte: Ce faci când parcurgi drumurile astea mai puțin umblate sau neumblate? Pentru că, de regulă, turistul obișnuit - mă număr și eu printre oamenii ăștia-, face o poză, se uită, încearcă să-și amintească cine domnea pe locurile alea acum 100-200-800 de ani. Dar tu ce faci, când umbli pe o cărare de asta care nu e așa de umblată?
Liviu Stănescu: În primul și în primul rând, ca să pun lucrurile puțin în ordine, mă informez foarte bine. Informația - este greu de de ajuns la ea- dar ea există, pentru că au mai fost oameni cu același dor de ducă ca al meu, înaintea mea.
Nu sunt eu cel care pășesc primul pe acele locuri și, în urma acestei informări, îmi aleg destinația. (...) De obicei, ajungi istovit, că sunt niște zile în care ești pe drum. Bucuria este atât de mare încât o să o să spun direct ceea ce fac: o să mă așez în fund pe o piatră și mă uit în jur și îmi mulțumesc, mie și prietenului meu bun, Dumnezeu, care e tot timpul alături de mine, e un prieten desăvârșit, și e un tip cu foarte mult umor.
Asta rămâne între noi, nu spunem mai departe - uneori trag un chiot de fericire că am ajuns acolo. Și mai fac un lucru: fac câteva fotografii, tocmai ca să arăt că există aceste locuri, celor care vor să le vadă.
“Nimeni nu merge la capătul acestor lumi. Eu sunt propria mea agenție de turism”
Cristian Leonte: E greu să faci astfel de călătorii aparte, ciudate, mai puțin confortabile, călătorii în zone care nu atrag neapărat atenția? E complicat să mă apuc eu astăzi să-mi fac pentru anul viitor un plan să văd o parte a lumii așa, mai sălbatică, mai nevăzută?
Liviu Stănescu: Acum, că ne cunoaștem, poți da un telefon, ceea ce pot face și cei care ne urmăresc. Am o pagină publică de Facebook, și mă pot găsi acolo. Dar da, nu este ușor. Trebuie să îți aloci ceva timp ca să înțelegi locul în care dorești să ajungi, și să fii sigur că îți asumi acele zile de nesomn sau de dormit pe unde apuci sau că sunt locuri în care nu poți să faci un duș.
Cristian Leonte: Deci, deplasarea e grea, ai de mers în mijloace de transport neconfortabile, pe jos - o grămadă, o să dormi pe apucate.. Asta ne spui că se întâmplă.
Liviu Stănescu: Am dormit într-o noapte în casa unui era om - era singur, - care încerca să-și facă o afacere, în Bolivia. Își făcuse o casă din blocuri de de sare, și pe jos avea un covor de sare fină, cum știm noi că-i sarea fină. Și asta era tot. Foarte basic, și un sac de dormit.
Cristian Leonte: Cum te întorci la lumea civilizată dacă ai nevoie, dacă ai o urgență?
Liviu Stănescu: Am tot timpul un backup, care uneori este mai mai îndepărtat, alteori este mai mai apropiat. Și da, trebuie să am o sumă de bani la mine, care să fie de multe ori cash, pentru că nu ai mereu un bancomat.
Dar de obicei interacționez foarte mult cu oamenii locului. Și atunci, ei știu, ei sunt ghizii mei, practic. Și chiar dacă este un simplu sătean sau un om dintr-un trib, mă ia de mână și îmi arată poteca cea mai puțin periculoasă sau deloc periculoasă.
Nu umblă altcineva - o agenție de turism, spre exemplu - pentru că, la naiba, nimeni nu merge la capătul acestor lumi. Și atunci da, eu trebuie să fiu propria mea agenție de turism. Și mai departe sunt oamenii locului, care mai iau de braț și-mi arată calea pe care pașii mei trebuie să o străbată.
“Capătul lumii este acolo unde vrei tu să fie. Și de aici, fiecare înțelege ce vrea"
Cristian Leonte: Te pun și la masă, câteodată, ne-ai povestit...
Liviu Stănescu: De multe ori, da.
Cristian Leonte: Ți-a trebuit curaj ca să guști din bucatele așezate așa?...
Liviu Stănescu: Niciodată nu mă gândesc la consecințe, atâta vreme cât ei mănâncă. O singură dată am avut probleme cu stomacul. Am un stomac puternic, învățat cu toate nebuniile, și am mâncat cam toate vietățile care trăiesc pe Pământ, cele care sunt mâncate de către localnici, evident.
Cristian Leonte: În afară de curaj și, bineînțeles, de un stomac zdravăn, de ce mai e nevoie? De ce e nevoie în afară de curaj și de de o stare fizică bună?
Liviu Stănescu: Este nevoie de puțină nebunie, categoric, dar o nebunie în sensul bun, în sensul de a fi iscoditor, de a încerca să vezi ce se află în spatele ușilor așa-zis închise.
Și de fiecare dată, în spatele unei uși închise, de fapt se află un alt univers. Și chiar spun undeva în carte că mi-ar plăcea ca toate aceste plăcuțe pe care scrie "Fin del Mundo" sau "sfârșitul lumii", sau "The Edge of the World" - mi-ar plăcea să le strângem odată într-un loc, să facem un foc mare, să dansăm în jurul lor și să deschidem ușile care sunt în spatele acestor acestor plăcuțe, să le spun așa, la limita civilizației.
Și acele uși să le scoatem din țâțâni și să facem un alt foc mare, și să mergem mai departe cu aceeași voioșie cu care am ajuns la "fin del mundo".
Cristian Leonte: Nu există "capătul lumii", de fapt asta ne spui...
Liviu Stănescu: Capătul lumii este acolo unde vrei tu să fie. Și de aici, fiecare înțelege ce vrea.
Cine este Liviu Stănescu
Potrivit descrierii din volumul său, Liviu Stănescu este pasionat de drumurile umblate, dar mai ales de cele neumblate, de fotografie și, mai nou, de scris.
În 1992 a deschis primul restaurant indian din România, iar în 1995 – primul club de muzică rock live.
Au urmat un restaurant marocan și, în 1998, cea mai mare terasă care găzduia concerte live. Neastâmpărul l-a făcut să treacă în viteză și pe lângă alte afaceri, care, odată ajunse în vârf, au fost părăsite.
Niște ani buni, s-a oprit la o companie de închiriere de echipamente profesionale de sunet, lumini și scenotehnică. Noul job l-a purtat prin țară alături de marile trupe rock, în turnee.
A călătorit de-a lungul și de-a latul pământului: 105 țări i-au deschis larg porțile, și acesta e doar începutul. A fost la Ushuaia, Cape Town, Cabo da Roca, Tonga, Insula Paștelui, în Insulele Galapágos și la Polul Sud.
A trăit marele cutremur din Nepal, pe cel din India și prima zi a războiului civil din Kenya. S-a îmbolnăvit de febră tifoidă în Iran și doar șansa l-a ajutat să scape teafăr.
Multele dintre aventurile lui se regăsesc în paginile cărții, publicată de Editura Humanitas.
