Povestea independenței SUA: cum au învins Franța și Spania Imperiul Britanic și au schimbat istoria lumii

Acest proces s-a desfăşurat în contextul Revoluţiei Americane, care a inclus Războiul de Independenţă al Statelor Unite (1775-1783). Declanşat prin Declaraţia de Independenţă din 1776, conflictul s-a încheiat prin Tratatul de la Paris din 1783, prin care Marea Britanie a recunoscut independenţa Statelor Unite.

De asemenea, nu doar Spania, ci şi Olanda au avut un rol important în sprijinirea Revoluţiei Americane, cele trei puteri aflându-se în conflict cu Marea Britanie şi fiind interesate de slăbirea poziţiei acesteia în colonii.

Contribuţia Franţei

Franţa a fost, fără îndoială, cel mai important aliat militar şi diplomatic al coloniilor nord-americane, oferind sprijin militar, financiar şi naval. Intervenţia directă a armatei şi flotei franceze a echilibrat balanţa şi a ajutat la învingerea Marii Britanii, potrivit American Battlefield Trust.

Prin furnizarea de arme, trimiterea de mii de soldaţi şi nave de război şi lupta împotriva britanicilor la nivel global, Franţa a transformat efectiv o rebeliune colonială într-un război global decisiv.

O reflectare emblematică a acestei moşteniri este Statuia Libertăţii, un cadou pentru SUA din partea Franţei care simbolizează valorile comune ale republicii şi libertăţii.

* Ce se întâmpla în Franţa în 1776?

În 1776, Franţa era una dintre marile puteri ale Europei. Deşi încă se confrunta cu pierderea coloniilor sale americane la sfârşitul Războiului de Şapte Ani din 1763, ţara rămânea o putere globală, cu o armată şi o marină puternice. La fel ca Marea Britanie, Franţa avea un rege tânăr. În 1776, Ludovic al XVI-lea avea doar 22 de ani şi era rege de doar doi ani. Domnia sa, care avea să se încheie în timpul Revoluţiei Franceze, abia începea. El şi membrii curţii sale priveau cu nerăbdare spre America pentru înflorirea noilor idei iluministe şi pentru răul potenţial pe care l-ar putea face vechilor lor duşmani, britanicii, potrivit Muzeului Revoluţiei Americane din Philadelphia, în statul Pennsylvania.

* Când s-a implicat Franţa în Revoluţia Americană?

Încă de la începutul Războiului de Independenţă, intelectualii francezi au urmărit evenimentele din America. Unele dintre primele copii ale noilor constituţii ale statelor americane (unele dintre ele fiind expuse la Muzeu) au fost în franceză, o încercare de a câştiga favoarea publicului european. Benjamin Franklin a sosit la Paris în decembrie 1776 în calitate de primul reprezentant oficial al Statelor Unite în Franţa. Franklin şi alţii au acţionat pentru a asigura transporturi secrete de arme, echipamente şi uniforme franceze.

* Ajutor financiar şi secret (1776-1778)

Înainte de a intra oficial în conflict, Franţa a furnizat în secret Armatei Continentale resurse vitale prin intermediul unei corporaţii fictive. Se estimează că în momentul decisiv al Bătăliei de la Saratoga, 90% din trupele americane foloseau armament francez, iar rebeliunea depindea în întregime de praful de puşcă francez. Franţa a investit milioane, în numerar şi sub formă de credite, în efortul de război american, salvând coloniile de la colapsul economic. Aristocraţi şi ofiţeri francezi, în special marchizul de Lafayette, au călătorit în America pentru a se alătura cauzei şi a antrena trupele coloniale.

* Ce tabără a ales Franţa în Revoluţia Americană şi de ce?

Franţa a ales să-i sprijine pe revoluţionarii americani din două motive. În primul rând, în politica globală, Franţa fusese angajată în războaie periodice cu Marea Britanie. Cu toate acestea, fiind o putere colonială, nu dorea să pară că susţine coloniile rebele. La doi ani după ce revoluţionarii americani au declarat independenţa Statelor Unite, Franţa şi-a oficializat alianţa cu noua ţară. În al doilea rând, mulţi din Franţa, în special nobilimea, erau profund implicaţi în mişcarea intelectuală cunoscută sub numele de Iluminism şi erau inspiraţi de idei noi despre societatea umană, raţionalism, ştiinţă şi progres. Ei considerau statele americane, cu formele lor republicane de guvernare, ca întruchiparea unora dintre aceste idei noi.

* Cine au fost francezii celebri implicaţi în Revoluţia Americană?

Lista francezilor implicaţi în Războiul de Independenţă este impresionantă. Marchizul de Lafayette, de exemplu, a călătorit în America pentru a se alătura efortului de război. Mai târziu, în timpul Războiului de Independenţă, soldaţii şi marinarii francezi au jucat un rol esenţial în victoria Statelor Unite. Ofiţeri precum contele de Rochambeau şi contele de Grasse au condus forţele franceze terestre şi maritime care au făcut posibilă victoria lui Washington la Yorktown în 1781. Arhitectul, inginerul şi urbanistul francez Pierre Charles L'Enfant, care avea să conceapă ulterior planul de dezvoltare al oraşului Washington, D.C., s-a alăturat forţelor revoluţionare în 1777. Într-o zi de sfârşit de vară din 1782, stătea pe o coastă de deal în Verplanck's Point, în New York, şi a schiţat singura imagine cunoscută a cortului lui Washington pe câmp.

* Alianţa formală şi războiul global (1778)

În urma victoriei americane de la Saratoga din 1777, Franţa a recunoscut oficial Statele Unite ca naţiune independentă şi a semnat Tratatul de Alianţă în 1778. Luând partea americanilor, Franţa a extins războiul în Europa, Africa, Caraibe şi India. Acest lucru a pus o mare presiune asupra resurselor militare britanice. Intrarea Franţei în război a convins şi alte puteri europene, precum Spania şi Olanda, să se angajeze împotriva Marii Britanii.

* Intervenţii militare decisive

Sosirea forţelor militare franceze oficiale i-a permis generalului George Washington să treacă de la o strategie defensivă la una ofensivă. Un contingent mare de soldaţi francezi, condus de contele de Rochambeau, a luptat alături de Armata Continentală. Marina franceză, sub conducerea contelui de Grasse, a învins flota britanică în bătălia de la Chesapeake din 1781.

* Asediul de la Yorktown (1781)

Sprijinul naval şi militar francez a culminat cu asediul decisiv de la Yorktown, unde forţele franceze i-au depăşit numeric şi ca putere de foc pe britanici, forţând capitularea lordului Cornwallis şi punând capăt efectiv războiului.

* Care a fost impactul implicării Franţei în Revoluţia Americană?

Franţa a avut o contribuţie importantă la victoria Statelor Unite. Soldaţii continentali au folosit arme franceze şi au purtat uniforme de fabricaţie franceză şi, până la sfârşitul războiului, au luptat alături de soldaţii francezi. Armata şi marina franceză s-au luptat cu britanicii în întreaga lume, din Asia şi Africa până în Caraibe, ceea ce a pus presiune pe capacităţile efortului de război britanic în America. O serie de bătălii din Războiul de Independenţă nici măcar nu i-au inclus pe americani - ultima bătălie a războiului a avut loc când nave britanice şi franceze s-au ciocnit în largul coastei Indiei în 1783. Dar Revoluţia Americană a continuat mult timp după încheierea Războiului de Independenţă. Ideile despre libertate şi egalitate au inspirat Revoluţia Franceză şi mişcările de independenţă din coloniile franceze, cum ar fi Haiti, timp de generaţii după 1783.

Contribuţia Spaniei

Adesea trecut cu vederea, rolul strategic al Spaniei a fost fundamental pentru victoria celor Treisprezece Colonii. Regele Carol al III-lea a finanţat direct revoluţia, furnizând arme, uniforme, emblematicul "dolar spaniol" (moneda de opt reali) şi trupe conduse de personalităţi precum Bernardo de Galvez, care a comandat contingentul spaniol care i-a sprijinit pe rebelii americani împotriva trupelor britanice în Bătălia de la Pensacola (Florida, 1781).

Rolul lui Bernardo de Galvez a fost atât de important încât acest ofiţer militar spaniol, născut în 1746, a mărşăluit alături de viitorul prim preşedinte al SUA, George Washington, pe străzile din Philadelphia în timpul paradei victoriei. În 2014, preşedintele Barack Obama i-a recunoscut importanţa, acordându-i cetăţenia de onoare, o distincţie deţinută de doar opt persoane din întreaga lume, între care Winston Churchill şi Maica Tereza de Calcutta, şi plasând portretul său pe pereţii Capitoliului din Washington. Totodată, Senatul SUA a aprobat acordarea cetăţeniei de onoare ofiţerului spaniol pentru că a fost "un erou al Războiului de Independenţă, care şi-a riscat viaţa pentru libertatea poporului american", potrivit EFE.

În concluzie, deşi Spania nu s-a aliat oficial cu Statele Unite aflate la început de drum - temându-se că susţinerea unei revoluţii coloniale ar putea inspira revolte în propriul său imperiu uriaş - a fost un aliat indispensabil pentru Franţa şi un ghimpe major în coasta Marii Britanii.

Contribuţiile Spaniei la cauza americană pot fi împărţite în trei domenii principale:

* Sprijin financiar şi sub acoperire

Înainte şi în timpul războiului, Spania a furnizat resurse economice esenţiale şi provizii revoluţionarilor americani. Operând prin Louisiana spaniolă şi Caraibe, Spania a expediat pe ascuns tone de praf de puşcă, muschete, pături, uniforme şi medicamente către coloniile americane. Spania a oferit împrumuturi şi subvenţii directe americanilor. În special în 1781, când armata lui George Washington s-a confruntat cu o criză de finanţare severă, trimisul spaniol Francisco de Saavedra şi cetăţeni din Havana, în Cuba, au strâns sute de mii de pesos de argint în doar 24 de ore. Acest argint spaniol a fost folosit pentru a plăti trupele şi a finanţa campania crucială din Yorktown.

* Campanii militare în America de Nord

Spania a declarat oficial război Marii Britanii în 1779 (prin Tratatul de la Aranjuez), deschizând efectiv noi fronturi de război care i-au forţat pe britanici să devieze trupe şi nave departe de cele treisprezece colonii. Bernardo de Galvez, strălucitul guvernator spaniol al Louisianei, a condus o serie de campanii militare de mare succes împotriva fortăreţelor britanice. El a cucerit Baton Rouge şi Natchez în 1779, Mobile în 1780 şi a obţinut o victorie răsunătoare în asediul Pensacolei din 1781. Prin alungarea britanicilor de pe Coasta Golfului şi din Valea Fluviului Mississippi, Bernardo de Galvez i-a împiedicat pe britanici să lanseze orice atac asupra frontierei de vest a nou-formatelor State Unite şi a asigurat liniile vitale de aprovizionare din sud.

* Presiune navală şi strategică globală

Intrarea Spaniei în război a transformat o rebeliune colonială localizată într-un război mondial, punând sub presiune resursele militare şi navale britanice. Spania, acţionând alături de aliaţii săi francezi, a luptat împotriva britanicilor pe mai multe teatre globale, între care în Caraibe, America Centrală, Marea Mediterană (recuperând Minorca) şi în Oceanul Atlantic. Spania şi Franţa au asediat masiv, timp de mai mulţi ani, fortăreaţa Gibraltar, deţinută de britanici. Acest lucru a blocat o parte semnificativă a capacităţii militare britanice din Europa. Operaţiunile navale comune franco-spaniole au exercitat presiuni asupra britanicilor la nivel global şi au contribuit la protejarea navelor franceze şi americane, asigurându-se că întăririle britanice nu puteau ajunge cu uşurinţă la trupele lor din America de Nord. În cele din urmă, presiunea militară şi investiţiile financiare ale Spaniei au fost cruciale în a forţa Marea Britanie să se aşeze la masa negocierilor, rezultatul fiind Tratatul de la Paris din 1783, care a recunoscut oficial independenţa americană şi a returnat Florida Spaniei.

Moştenirea Marii Britanii

Marea Britanie a jucat rolul de putere colonială şi principal antagonist în timpul Războiului de Independenţă al Americii (1775-1783). Poziţionarea Marii Britanii a început cu încercări stricte de a-şi impozita şi reglementa coloniile, a escaladat într-un efort militar hotărât de a suprima rebeliunea şi, în cele din urmă, s-a încheiat cu recunoaşterea suveranităţii americane şi regândirea Imperiului Britanic. Totuşi, în mod paradoxal, moştenirea britanică este fundamentul pe care a fost construită identitatea americană. Sistemul juridic (Common Law), limba engleză şi instituţiile democratice îşi au originea în Marea Britanie. După separarea oficială, cele două naţiuni au format o "relaţie specială" bazată pe legături culturale şi istorice.

* Catalizator pentru conflict

În urma costisitorului Război de Şapte Ani (1754-1763), guvernul britanic s-a confruntat cu o datorie naţională masivă. Pentru a ajuta la plata acestei datorii şi la apărarea coloniilor, parlamentul britanic a adoptat o serie de legi şi taxe nepopulare (cum ar fi Legea de Timbru, Legile Townshend şi Legea Ceaiului). Deoarece coloniştii nu aveau o reprezentare directă în parlamentul britanic, aceste măsuri au fost întâmpinate cu o rezistenţă acerbă, ducând la evenimente precum Boston Tea Party (protest politic de amploare desfăşurat la 16 decembrie 1773, în portul Boston, când membri ai grupării "Fiii Libertăţii", deghizaţi în nativi americani, au aruncat în ocean 342 de lăzi cu ceai aparţinând Companiei Indiilor Orientale, ca reacţie împotriva taxelor impuse de Coroana Britanică - n.r.) şi închiderea portului Boston. Regele George al III-lea şi miniştrii săi au adoptat o poziţie dură pentru a-i forţa pe colonişti să se supună, ceea ce a împins cele două părţi în pragul războiului.

* Campania Militară

Când au izbucnit lupte deschise la Lexington şi Concord în 1775, Marea Britanie şi-a desfăşurat armata profesionistă pentru a restabili autoritatea regală. Pe parcursul războiului, obiectivele strategice ale Marii Britanii au fost: izolarea şi zdrobirea adversarului, motiv pentru care britanicii au vizat New England de la bun început, ca centru al rebeliunii; divizarea şi cucerirea, adică încercarea de a separa coloniile şi de a exploata sprijinul perceput din partea loialiştilor, în special în coloniile din Sud; controlarea oraşelor cheie, altfel spus britanicii au încercat să captureze centre urbane importante precum New York, Philadelphia şi Charleston, dar au avut mari dificultăţi în a controla vasta zonă rurală.

* Globalizarea războiului

Iniţial un război civil în interiorul imperiului, conflictul s-a extins într-un război global masiv pentru Marea Britanie. Victoria americană din Bătălia de la Saratoga din 1777 a convins Franţa (în 1778) şi Spania (în 1779) să se alieze cu coloniile americane. Olanda a oferit, de asemenea, sprijin, ceea ce a dus la cel de-al Patrulea Război Anglo-Olandez. Dintr-o dată, Marea Britanie a fost forţată să lupte pe mai multe fronturi pe tot globul - în Caraibe, India şi Marea Mediterană - astfel că teatrul de operaţiuni nord-american nu a mai fost chiar o prioritate, potrivit American Battlefield Trust.

* De ce a pierdut Marea Britanie

În ciuda faptului că avea una dintre cele mai puternice armate din lume şi angaja aproximativ 30.000 de mercenari germani (adesea numiţi hessieni), Marea Britanie nu a reuşit în cele din urmă să câştige războiul din cauza mai multor factori. Unul a fost distanţa geografică: aprovizionarea şi comanda trupelor peste Oceanul Atlantic s-au dovedit incredibil de dificilă şi lentă. Al doilea factor a avut legătură cu întinderea teritoriului: dimensiunea vastă a coloniilor a făcut imposibil ca forţele britanice să poată să deţină altceva decât oraşele de coastă pe care le ocupau fizic. Al treilea factor a fost intervenţia străină: Marina franceză şi sprijinul militar au fost cruciale în neutralizarea superiorităţii navale a Marii Britanii, culminând cu asediul decisiv al oraşului Yorktown din 1781. În fine, al patrulea factor a fost opoziţia internă: războiul a fost extrem de nepopular în rândul publicului britanic şi a fost intens dezbătut în parlament, ceea ce a îngreunat recrutarea şi finanţarea.

* Înfrângerea şi Tratatul de la Paris

În urma capitulării armatei lordului Cornwallis la Yorktown, guvernul britanic a pierdut voinţa politică de a continua conflictul în America de Nord. Guvernul lordului North a căzut şi au început negocierile de pace. Prin Tratatul de la Paris (1783), Marea Britanie a recunoscut oficial Statele Unite ca naţiune independentă şi suverană, cedând teritoriul său la est de râul Mississippi. Totuşi, deşi Marea Britanie şi-a pierdut cele treisprezece colonii americane, impactul economic nu a fost atât de devastator pe cât se temea. Marea Britanie a reconstruit rapid relaţiile comerciale cu nou-formatele State Unite şi a reorientat atenţia imperiului către extinderea teritoriilor sale în India, Canada şi, în cele din urmă, Australia.