Vârstnicii României, abandonaţi complet de autorităţi. Fondurile pentru îngrijire au fost tăiate

Un viitor sumbru care ar putea fi schimbat dacă politicienii pun ACUM în practică o strategie care să prevină îmbătrânirea prematură şi să încurajeze firmele să angajeze persoane în vârstă. Până acum n-au făcut nimic pentru bunicii noştri. Mai mult au tăiat şi puţinele resurse alocate celor care primeau de la ONG-uri îngrijire la domiciliu.

Într-o Românie în peste 4 milioane de oameni au peste 65 de ani şi în care statul nu investeşte deloc în protecţia lor, doar Dumnezeu mai poate fi alinare. Speranţa de viaţă a crescut la 75 de ani în medie, iar trendul european arată că vârstă de pensionare va creşte. 

2060 este anul în care mai mult de o treime din populaţie va fi de peste 65 de ani în timp ce forţă de muncă va scădea cu 30%. Dramatic dacă ne gândim azi sunt 20%, iar un milion dintre vârstnici trăiesc singuri în casele lor fără să-i ştie nimeni. Asistenţii sociali din primarii nu-i au în evidente, servicii sociale sunt că inexistente, iar căminele de bătrâni sunt puţine, pline şi de multe ori arate că nişte lagăre de exterminare.

Din acest motiv ministerul Muncii trebuie să aplice urgent o strategie care să includă vârstnicii pe piaţă muncii având în vedere că la noi 20% din cei cu contracte de muncă se pensionează anticipat la după 50 de ani.

Germania a luat măsuri privind protecţia vârstnicilor cu mulţi ani în urmă bazându-se încă de atunci pe realitatea pe care o trăiesc azi. La noi, majoritatea bătrânilor singuri, sunt fără ajutor. Pe Neculai Cazacu l-am regăsit în casă lui din satul Liteni în Bacău privind spre uşa în aşteptarea cuiva. Şi-a amintit că i-am mai trecut pragul de două ori. Spune că stă de dimineaţă până seară şi se gândeşte la moarte. Nu are la ce altceva, fiindcă copiii şi nepoţii sunt plecaţi.

Sunt trei ani de când are aceleaşi gânduri. Şi frici. Şi apăsări. A înţeles că nici un copil nu se va întoarce să locuiasa în casă mare din faţă construită pentru ei. Sunt plecaţi la muncă în Italia şi fiecare vizită a lor îi întăreşte convingerea că acolo e fapt casă lor.

De două ori pe săptămâna vine o fată din sat angajată de Fundaţia de Sprijin Comunitar care îl ajută la trebuirile casei. Datorită ei a putut să se opereze la ochi pentru că nu mai vedea deloc. Şi asta e motivul pentru care anul acesta a fost pentru prima dată când l-am văzut zâmbind. Curând însă, Luminiţa nu va mai veni iar el va fi unul din cei un un milion sunt nevăzuţi şi neştiuţi de nimeni.

România îmbătrâneşte. Şi riscă să îmbătrânească urat dacă guvernul nu gândeşte acum o strategie luând în calcul ultimele studii care arată că în 2060 mai mult de o treime din populaţia României va avea peste 65 de ani.

Despre nevoia unei strategii am vorbit încă din 2014 cu ministrul Muncii de atunci, Rovana Plumb, care promitea că se rezolva. Actual ministru, Lia Olguţa Vasilescu, spune că până în 2020 vârstnicii vor fi în locuinţe protejate sau li se va asigura îngrijire la domiciliu.

2020 e anul impus de Uniunea Europeană până la care toate ţările să ia măsuri pentru a pune în practică conceputul de îmbătrânirea activă, iar îngrijirea la domiciliu despre care vorbeşte Lia Olguţa Vasilescu e un obiectiv asumat în strategie, dar inexistent în realitate. Doar 0,2% dintre bunicii care au nevoie de acest serviciu se bucură de el şi în curând nu vor mai beneficia nici ei. Şi asta pentru că, spun cei din fundaţiile din domeniu, finanţările s-au tăiat brusc în februarie.

Ionuţ Chiriţă - reprezentant al Fundaţiei de Sprijin Comunitar: “Nu e obligaţia statului să subvenţioneze aceste ONG uri şi o face în limita de care dispune. Noi am avut aceşti bani la începutul anului, i-am distribuit către ONG. Banii s-au luat în funcţie de punctaj. Am fost puşi în situaţia de a lua decizia de a suspendă din lipsa de fonduri aceste servicii, a lasă nişte bătrâni care n-au pe nimeni, a-i lasă să moară în casă de frig, a-i lasă de izbelişte “

Statul nu e obligat să subvenţioneze ONG-uri, dar are obligaţia morală să ofere protecţie socială vârstnicilor mai ales că acest tip de serviciu e cel mai ieftin: 1100 de lei pe luna faţă de 2200 cât plăteşte statul în medie pentru un rezident din azil. 

Aşadar Ministerul Muncii pune la pământ o reţea infimă de furnizori de servicii la domiciliu în condiţiile în care în toată Uniunea Europeană această e prima formă de ajutor acordată persoanelor în vârstă.

În Germania, de exemplu, 400 de mii de nemţi au îngrijitori permanenţi la domiciliu.Încă de când sunt angajaţi, nemţii plătesc o taxa în valoarea de 2 procente şi jumtate din salariu achitată atât de ei cât şi de angajator iar această e colectată de o instituţie specială. După ce ies la pensie îi evaluează şi primesc îngrijirea de care au nevoie pentru tot restul vieţii.

Din contribuţiile angajaţilor s-a creat un fond din care azi sunt plătite serviciile pentru cei care au nevoie. După pensionare, medicul de familie îl încadrează, dacă e cazul, într-un grad de dependenţă, iar asigurătorul plăteşte pentru îngrijire la domiciliu, locuinţa protejată sau cămin. Sunt cinci niveluri de încadrare în grad de risc, iar serviciul social achita până la 2.000 de euro pe luna pentru un vârstnic aflat în situaţie gravă.

Alfred are 97 de ani. Când l-am întâlnit se întorcea de la cimitir unde fusese să ude florile. După amiază pleacă la cumpărături în oraşul aflat la 30 de kilometri distanţă. Îşi umple timpul şi nu vrea să fie o povara pentru nimeni. Locuieşte singur şi primeşte vizită firmei de îngrijire o dată pe săptămâna. Până la 90 de ani mergea în vacanţe de două ori pe an. Deşi recunoaşte că duce mulţi ani în spate, e optimist: “O să fac sută, sper”