Războiul din Ucraina văzut prin ochii corespondentului special ȘtirilePROTV în Odesa. Care au fost cele mai grele momente
Momentele dramatice trăite în Odesa au fost relatate de corespondentul special al Știrilor PROTV Paul Angelescu, într-o discuție cu Andreea Esca, luni seara, în studio.
Andreea Esca: După această experiență grea și nedorită ce ai zice că te-a afectat cel mai mult?
Paul Angelescu: ”Tot stau și încerc să-mi închipui deciziile pe care trebuie să le ia milioane de oameni în Ucraina și mă gândesc cum le iau și nu-mi dau seama cum aș putea reacționa eu. Cum decizi dacă stai să-ți aperi țara sau să-ți duci familia către siguranță? Cum decizi dacă pleci cu copiii sau trebuie, poate, să-ți lași părinții în urmă pentru că sunt prea bătrâni? Cum decizi să îți lași apartamentul, orașul, țara în urmă și te duci în necunoscut? Ce faci dacă ai pe cineva bolnav în familie, dacă e cineva care are cancer și trebuie să facă tratament? Ce faci, rămâi în orașul care e amenințat de bombardamente știind că acolo e spitalul unde trebuie să te duci, sau îți încerci norocul și s-ar putea să rămâi câteva zile pe drum și nu știi ce ajutor medical o să primești în țara în care ajungi? Cum iei toate aceste decizii? După câte alarme consideri că nu mai ai toleranță la risc? După câte bombardamente? Cum stabilești aceste lucruri? La câți kilometri să se apropie tancurile ca să decizi ok, e prea mult, plec și las totul în urmă?”
Paul Angelescu: ”Nu pot să-mi închipui, n-am crezut vreodată că cineva în Europa în 2022 va trebui să mai ia o astfel de decizie, credeam că lucrurile acestea o să le văd în documentare, filme și atât”.
Andreea Esca: Care au fost imaginile care te-au marcat în toată această perioadă în care ai fost în Odesa?
Paul Angelescu: ”Au fost foarte multe. Am întâlnit un copil de 15 ani în Nikolaev, orașul pe care ați văzut că îl bombardează acum, și spunea că el rămâne acolo și vrea să ajute voluntarii. Părinții lui sunt de acord, mama lui era printre voluntarii care făceau cocktail-uri Molotov într-un loc pe care l-am filmat, un loc secret, ne-au rugat să nu le arătăm fețele atunci ca să nu cumva să îi punem în pericol, să nu filmăm drumul spre acel loc, să nu filmăm exterioarele de clădiri. I-am cunoscut și mama, am întrebat-o „sunteți de acord să vorbească copilul?”, a zis „da, nicio problemă”.
Andreea Esca: Ce-ți spuneau, ei fac asta de ce? Din dragostea pentru țară?
Andreea Esca: ”Până la urmă sunt niște oameni care duc un trai amărât, nu sunt într-o țară care să le ofere cine știe ce condiții. Dar există această dragoste de țară, nu, care vine de unde? Din educație, din durerea pe care o trăiesc?”
Paul Angelescu: „N-aș putea să-ți spun foarte sigur, noi am stat acolo 10 zile și încă încerc să-mi explic cum de sunt atât de mulți civili care sunt gata să pună mâna pe armă sau chiar fără arme să stea în fața tancurilor și să încerce să-și apere orașele. Eu unul nu știu cum aș reacționa într-o astfel de situație, îți spun sincer. Da, am stat 10 zile acolo, a fost un grad de pericol, dar noi ne-am întors acasă, iar pentru noi drumul spre casă era către un loc cunoscut. Eu mă întorceam, vă vedeam pe voi, colegii noștri, îmi vedeam familia”.
Andreea Esca: A existat un moment în care ți-a fost cel mai frică?
Paul Angelescu: ”Am fost pe robot automat, cred că toată echipa a fost la fel, pe modul supraviețuire. A fost un moment în care a căzut un obuz sau o mortieră, nu sunt sigur, la 150 de metri de noi. În momentul acela n-am simțit frica, am simțit că trebuie să ne urcăm cu toții cât de repede se poate în mașină și să gonim mai depărte de locul respectiv”.
Andreea Esca: Țineai legătura cu părinții tăi?
Paul Angelescu: ”Da, țineam legătura. Erau speriați. În același timp mă susțin, știu că asta e meseria, ceea ce e bine pentru că la un moment dat dacă îi auzi că sunt extrem de îngrijorați la telefon sau când făceam videocall-uri, te stresează și pe tine și mai mult și acumulat cu toată oboseala și tensiunea... Mă gândesc, la un moment dat am dat un live în jurnalul de 19 că președintele Zelensky anunță că rușii vor să distrugă Odesa. Cum e să trăiești în Odesa, civil, și să-l auzi pe propriul președinte spunându-ți asta? Și oamenii încă rămâneau, erau pe baricade sau erau voluntari care voiau să ajute cu mâncare, cu medicamente, cu haine”.
