Cum se lucra în spitale când nu existau mănuși și măști de unică folosință. Detalii incredibile
Mănușile, măștile și halatele de unică folosință erau o raritate în unitățile medicale din România până în urmă cu puțini ani, chiar dacă acum pare de neimaginat așa ceva.
Primele au apărut imediat după revoluție, dar numai în spitalele și clinicile importante, iar numărul acestora era mic, fiind destinate în special chirurgilor.
Aceste materiale de protecție care par acum uzuale au fost distribuite în număr mai mare abia după anul 2000 în spitalele din țara noastră, scurtând astfel timpul necesar pentru sterilizare, scrie Ziarul de Iași.
Cum se lucra însă până atunci? O asistentă medicală care a ieșit la pensie după zeci de ani petrecuți în spitale vine cu detalii care acum ni se par poate incredibile.
Mănușile erau obligatorii doar în sala de operații. În rest, personalul medical se spăla foarte bine pe mâini, apoi se dădea cu iod pentru dezinfectare și lucra așa, în mod steril, cu pacienții. Dar și chirurgii foloseau iodul înainte de a-și pune mănușile.
Măștile erau realizate din mai multe straturi de tifon, acestea fiind sterilizate după folosire în autoclave. Măștile folosite de medici aveau un sistem de siguranță mai mare decât al asistentelor și infirmierelor, având două zone de susținere.
Două șnururi erau mai lungi, acestea fiind prinse de asistente fără atingerea măștii medicului, urmând a fi legate în spate după fixare.
Halatele erau realizate din pânză. Și acestea erau sterilizate după folosire. Medicii care operau își puneau pe dedesubt șorțuri din mușama pentru a nu se păta cu sânge.
Sterilizate 45 de minute
Atât măștile, cât și halatele, dar și lenjeria de pe paturile bolnavilor, tampoanele și alte materiale necesare în spital erau spălate și apoi sterilizate în niște mașini speciale numite autoclave.
Toate materialele erau sortate pe categorii, erau apoi împăturite și puse în casolete din inox ce erau ulterior introduse în acele cazane.
Într-un autoclav intrau două-trei casolete mai mici sau maxim două casolete mai mari. De regulă erau puse în așa fel încât să fie scoase în ordinea în care urmau să fie folosite.
Sterilizarea dura aproximativ 45 de minute. La începutul anilor ‘70, prin 1973-1974 erau și autoclave încălzite cu lemne.
Focul trebuia supravegheat în permanență, fără nicio secundă de pauză, deoarece temperatura și presiunea trebuiau să rămână constante.
Presiunea trebuia să fie de două atmosfere. Dacă ajungea la trei atmosfere, săreau capacele cazanelor, deși erau prinse în șuruburi. Presiunea era urmărită pe ceasuri cu manometru.
După cele 45 de minute, focul trebuia stins și era eliminat aburul. Toate materialele trebuiau scoase uscate.
Se întâmpla, atunci când se defectau autoclavele, să fie scoase umede materialele, iar procesul trebuia reluat.
Hainele de stradă pentru copii erau interzise în spital
Oricum se luau probe pentru bacterii după sterilizare, ce erau duse la laborator să se vadă dacă procesul a decurs corect, conform.
Casoletele cu materiale sterile erau apoi cărate în fiecare secție în parte.
Tot la începutul anilor ‘70, prin 1973, întregul instrumentar era fiert, scurs, apoi etichetat cu data și ora sterilizării.
Un timp nu a existat apă sterilă în spitale, ci doar apă rece fiartă, turnată cu cana de către infirmiere atunci când se pregăteau medicii de intervenție.
Existau mai multe câmpuri sterile în unitățile medicale – pentru instrumente, pentru hainele personalului medical, așternuturile pentru bolnavi.
Hainele de stradă, inclusiv cele ale nou-născuților sau bebelușilor, erau strict interzise în spital. Copilașii erau îmbrăcați pentru prima oară în ziua în care ieșeau de pe ușa maternității.
Responsabilitatea pentru realizarea unui mediu steril era uriașă, după cum mărturește asistenta care a lucrat zeci de ani la sala de nașteri.
.webp)
