CTP: De ce sa practicam genocidul asupra gandacilor, nu ar fi mai bine sa ii castram?
Cristian Tudor Popescu, senior editor al ziarului Gandul, a publicat un editorial intitulat "Caini si oameni".
"Am scris acest text acum mai rau de 10 ani. L-am republicat acum 3 ani. O fac din nou astazi.
Acest simplu fapt este un simptom sinistru al paraliziei societatii romanesti, nu numai in ce priveste cainii si oamenii.
Daca mai traiesc, o sa va reamintesc textul sub alt titlu si peste inca 10 ani, pentru ca oamenii si cainii pier, in vreme ce prefacatoria fata de noi insine dainuie si creste.", scrie Cristian Tudor Popescu.
"Reporterilor care vara microfonul sub nasul militantelor dragostei de caini nu le da prin cap sa puna o intrebare simpla: ati taiat vreodata un pui de gaina? I-ati pus talpile pe aripi, i-ati apucat capul cu o mana, i-ati retezat gatul cu cutitul tinut in cealalta? Ar obtine, cu siguranta, nuuu! - uri oripilate sau baiguieli. Sensibilele cucoane "n-ar omori o musca". Ele "au suflet". Ele au lasat totdeauna treaba asta pe seama sotului sau au rugat un vecin. Cele mai multe iau puii din magazin, gata omorati de altii si inghetati, ceea ce le rezolva problemele cu naturelul simtitor.
Toata povestea asta cu cainii vagabonzi contrapune asa - zisei "cruzimi" a unor "criminali" ca primarul Basescu un fariserism mai mult sau mai putin constient. Existenta intregii societati omenesti se bazeaza pe un lung lant de crime fata de animale. Daca n-avem dreptul sa omoram cainii vagabonzi, cine ne da dreptul sa decapitam vacile, sa injunghiem porcii, sa infigem in buza pestilor de buna credinta carlige de otel? De ce practicam genocidul asupra sobolanilor sau gandacilor, venind peste ei cu deratizarea si dezinsectia? N-ar fi mai uman sa-i castram unul cate unul? Sau, ma rog, sa-i eutanasiem cu o injectie care costa cat un pranz pentru un om, in sunete de muzica preclasica, deoarece s-a demonstrat ca sobolanului ii place? Sau, si mai bine, sa-i lasam sa se "infrateasca" cu copiii, pe care au ajuns sa-i sfasie prin nordul Moldovei.
Castrarea cainilor vagabonzi, de care se agata cu incapatanare activistii protectiei animalelor, e o ipocrizie "umanitara". Nu omori specimenul, ii omori urmasii: "crima" e transportata in viitor, virtualizata, nu mai deranjeaza la umanism. Eutanasia, alta ipocrizie, plimbata de toti prin gura. Aceasta inseamna moarte provocata fara durere pentru a curma o suferinta incurabila. Or, in cazul maidanezilor, e vorba si de suprimarea celor sanatosi, pe care nu-i revendica nimeni in termen de zece zile - ca fapt divers, in imperiul democratiei, SUA, un caine fara stapan adunat de pe strada este lichidat in 48 de ore.
Intr-un singur caz as fi suta la suta de acord cu societatile de protectie a animalelor: cel al ticalosiei numite vanatoare, "sportul" omorarii vietatilor de placere.
Asa-zisa iubire de animale, cand ajunge la forme grotesti, semnifica altceva. Indivizii in cauza isi construiesc de fapt un complex de superioritate prin mila asupra "brutelor" care cer sa nu le mai fie atacati copiii de haite de caini vagabonzi. Ei sunt buni, iar cel care scrie aceste randuri - o bestie fara inima. M-ar privi asasin daca le-as spune ca mari criminali, psihopati, dictatori sangerosi din istoria omenirii au fost si mari iubitori de animale. Adesea, "dragostea" de animale se intalneste cu dispretul fata de om. Cu frustrari in relatiile cu semenii. De pilda, madam Bardot, pe care vor s-o cheme unii in ajutor, si-a reprofilat preaplinul sufletesc pe animale dupa ce i-a mai scazut cota la barbati. Adesea, cand mai inainteaza in varsta, "fetele vesele" fac pasiuni pentru caini - o compensatie psihica: animalul e iubitor si credincios pana la moarte, spre deosebire de lungul sir al barbatilor care le-au parasit fara un cuvant. Populara zicere "Din bucata mea de paine/ Am hranit un om si-un caine/ Cainele ma recunoaste/ Omul nu ma mai cunoaste" exprima nu atat trairi filocanine, cat neincrederea apriorica in fiinta umana - uraste-ti aproapele, pentru ca el oricum te uraste.
Taraboiul acesta al milei e absurd. Problema a incetat de mult sa mai fie una de optiune afectiva, de impartire a oamenilor in cruzi si milosi - e o problema pur si simplu tehnica, sociala. in actiunea sociala, conceptul de mila e inoperant: aici au sens doar prioritatile, abordate in ordine. intrucat administratiile locale anterioare si-au dovedit indolenta si in acest domeniu, numarul cainilor fara stapan din Capitala a depasit 200.000 si creste cu 15% pe an. Situatia e la fel de grava si in alte orase ale tarii. Anual, zeci de mii de oameni, intre care multi copii, sunt muscati de aceste patrupede. Nu mai poti iesi noaptea pe strada, ba nici chiar ziua, prin locuri mai neumblate, fara un par in mana. Masuri ca punerea cainilor in tarcuri sau castrarea lor ar fi fost suficiente daca se aplicau cu ani in urma. Acum e prea tarziu: numarul imens deja existent, rata teribila de inmultire, capacitatile limitate de hranire sau "procesare" a lor fac inevitabila eliminarea fizica a acestor animale. Pana cand sunt castrati 5 caini, un singur dulau in putere poate insamanta 10 catele ramase fara partener pe strada. si ca sa umpli tara cu tarle de caini, animale complet neproductive, carora le dai de mancare in conditiile in care statul n-are bani sa hraneasca bolnavii din spitale, inseamna sa transformi mila in crima.
Lucrurile sunt deci cat se poate de limpezi: avem de ales intre oameni si caini. Restul e galagie sentimentaloida. Ar mai fi totusi o intrebare, doua: sunt cainii pericolul cel mai mare pentru cetatean? Dincolo de foame, agresivitatea lor nu e accentuata de miasmele violentei care plutesc in aer? in ce ma priveste, sunt pentru suprimarea cainilor strazii. Dar atunci cand omul talhareste, violeaza, ucide alti oameni la fiecare pas, cand vaneaza copii, la ce ne-am putea astepta de la caini? si ma intreb: n-ar trebui sa se aplice si unor asemenea fiare bipede injectia terminala?"
