Ce înseamnă să fii asistent medical în plină pandemie de coronavirus. Mărturia unei românce din Italia
O româncă este asistent medical de mai bine de 15 ani în Italia și spune că secțiile de Terapie Intensivă nu mai fac față numărului mare de pacienți infectați cu coronavirus.
„Plâng până ajung acasă, plâng și când ajung acasă”
Magda Tereblecea spune că pleacă de acasă fără să știe când se mai întoarce și că se teme să nu își îmbolnăvească și membrii familiei.
”Înseamnă ca asistența de bază la pacienți să nu o poți face 100%, pentru că ai mai mulți pacienți decât ai fi avut în mod normal, și să ajungi de la unul la celălalt, să nu știi pe care să-l salvezi mai întâi. Plâng până ajung acasă, plâng și când ajung acasă pentru că nu am reușit să fac tot. Sau am făcut tot și nu am reușit să salvez”, a povestit asistenta româncă reporterului Pro Tv, Sorina Ionașc.
„La început, au fost ore continue de spaimă, de groază”
Asistenta medicală a descris scenele dramatice pe care le-a trăit în mijlocului pandemiei de coronavirus din Italia:
”Înseamnă ca pacientul să se uite în ochii tăi și să-ți spună să le transmiți celor dragi cât de mult îi iubește. Înseamnă ca pacientul să se uite în ochii tăi și să spună: n-am crezut că este atât de grav! Sau să spună: te rog frumos, dă-mi mai mult oxigen! La început, au fost ore continue de spaimă, de groază, veneau pacienți unul după altul și nu aveam schimb”, povestește Magda Tereblecea.
Magda spune că merge la serviciu cu combinezon și trei rânduri de măști și că Italia se confruntă cu o criză de echipamente medicale. Momentele dificile au dus la apropierea dintre medici și pacienți.
”În momentul în care intră la Terapie Intesivă, zile întregi, până iese, pacientul nu-și vede absolut deloc persoanele dragi. Persoanele dragi suntem noi. Când intrăm, ne știm de pe nume, le facem cu mâna. Noi suntem deja cu măști și ne știm după zâmbet, după zâmbetul pe care nici măcar nu-l vede, ne știm după grimasa zâmbetului, care se vede un pic, așa, între mască și ochelari. Sau după ochi. Sau ne uităm că, în locul celui pe care l-am lăsat aseară, e un alt pacient. Și asta înseamnă că nu mai este printre noi”, spune asistenta.
„Respir aer curat doar când ies din spital”
Sfârșitul fiecărei ture în spital este o ușurare pentru asistenta originară din România, care a dezvăluit una dintre provocările neștiute pentru cei din spitale: ”Când ies de acolo, când ies din spital, respir adânc, pentru că eu aer curat respir doar când ies din spital. Noi avem măștile acelea pe față și combinezonul și inspirăm dioxidul de carbon, ceea ce ne face, la un moment dat, să devenim agitați, nervoși și să nu mai luăm decizii corecte pentru că dioxidul de carbon la creier nu face bine.”
Magda Tereblecea spune că italienii au ajuns într-o situație critică pentru că nu au luat deloc în serios amenințarea Covid19: ”Lumea nu a luat-o în serios. Când s-au închis prima dată școlile, copiii au ieșit, s-au dus la film, s-au întâlnit. După nici o săptămână, au început foarte multe cazuri. În prima săptămână, marea majoritate au luat-o ca pe un concediu, ca pe o vacanță. Este ca și cum te pregătești să primești la masă patru persoane și îți vin 40. Și atunci noi am fost copleșiți, nici noi nu știam la ce să ne așteptăm. Nici noi nu știam ce va fi mâine, ce va fi peste o săptămână. Dar ne-am mobilizat imediat. Din frica de suferință. Pentru că noi știm și vedem zilnic ce înseamnă suferința. Nouă ne este o frică cumplită să nu ajungem pe un pat de spital, oricât de curajoși am părea noi. Situația este gravă și trebuie doar atât. Să stăm acasă”.
