Românul care a rescris teatrul de avangardă din America. Andrei Șerban: “De aceea fac teatru, pentru speranță”

Dincolo de celebrul Broadway, insula Manhattan este recunoscută și pentru multitudinea de teatre și scene de spectacole, mai mari sau mai mici, dar și pentru apetitul oamenilor pentru artă de calitate.

În față unei clădiri din Downton New York e forfota de la prima ora a dimineții - câțiva tineri actori încarcă de zor decoruri de la o piesă jucată până de curând. Aici ne întâlnim cu Andrei Șerban, regizor de teatru și opera de talie mondială. A pus în scenă spectacole în 39 de țări, iar în Statele Unite și-a arătat măiestria în mai toate teatrele mari. În Europa, a lucrat pentru Operele din Paris, Geneva, Viena, Londra și Bologna, dar a avut spectacole și în Asia, la Tokyo.

Are 75 de ani, dar și o energie debordantă și molipsitoare. Ne-a dat întâlnire în locul în carea debutat la New York, în 1970. Tânăr ambițios, a venit în față publicului american cu Tragedia antică, pusă în scenă într-un mod avangardist, și a uimit astfel toți criticii de peste Ocean.

Citește și

Tim Robbins a ajuns in Bucuresti si va pune in scena "Visul unei nopti de vara". Cum i-a influentat cariera Andrei Serban

“Trilogia greacă a însemnat și pentru teatrul american un fel de șoc. Și e foarte greu să sochezi în New York. Se spune că dacă poți să sochezi pe cineva în New York, poți să sochezi și pe Lună. Am reușit să surprind toată mișcarea teatrală prin această trilogie“, spune Andrei Șerban.

Se simte că acasă în teatrul La Mama, unde scenografi și regizori de pe ambele coaste ale Statelor Unite vin să îl cunoască, să îl consulte și să îl ovaționeze.

“Andrei a creat importante repere prin piesele lui,aici! Cele mai importante! Cele mai importante! Erau mulți oameni care veneau din țări diferite, la acel moment. Și era interesant că noi învățăm unii de la alții. El aducea în teatru lucruri de care noi nu aveam idee. Ce am admirat la Andrei e că era constant în viziunea lui, dar în același timp era deschis la idei noi. Găsea ceva și spunea hai să luăm asta și să o explorăm mai mult. Știa ce vrea, dar era și foarte interesat să descopere lucruri noi și să le încorporeze. A fost ca un boom, asta e energie creatoare. E un geniu, cu adevărat”, spune Ozzie Rodriguez, regizor.

Smuls din comunism, a descoperit libertatea în artă la New York

La Mama e un teatru avangardist, experimental, fondat în 1961 de către producătorul Ellen Stewart, cea care nouă ani mai târziu l-a descoperit pe tânărul Andrei Șerban, în România. A zburat special la Bucureșți să îl vădă și să îl ia cu ea dintr-o țară comunistă, pentru a-l prezența lumii artistice de la New York.

“Am o carieră internațională datorită faptului că această femeie, o magiciană, care era Ellen Stuart, a venit în România când eram încă student și a spus trebuie ca America să vadă felul în care lucrezi tu. Și deși eram în plin comunism, a obținut în mod miraculos o viză, un pașaport, a vorbit chiar românește la Ministerul de Externe și iată că am ajuns aici”, își amintește Andrei Șerban.

A descoperit adevărata libertate în artă, la New York, pe când abia se obișnuia cu tehnică regizorală. “A fost un șoc imens, pentru că veneam din comunism, aveam un costum gri, aveam părul foarte scurt, o cravată, eram foarte stiff, să spun, și dintr-o dată mă descopăr în față unei libertăți de hippie, erau Andy Warhol, The Beatles, erau prin regiune, îi vedeam pe stradă“, spune regizorul român.

Nu poate uită prima zi când a călcat în orașul care nu doarme niciodată. “În ziua în care am ajuns la New York, s-a întâmplat că habar nu aveam unde mă aflu, eram în Downtown NY și sub această sculptură, exact aici, Beatlesii cântau, improvizau un cântec, ad-hoc, nu era multă lume, dar s-a adunat, eram cam la distanța asta de ei, cum sunt eu acum. A fost ceva extraordinar, prima mea impresie din New York, să îi văd sub această statuie”, povestește Andrei Șerban.

A fost atras de New York o viață întreagă, pentru că îl consideră un oraș cameleonic, ce se potrivește teribil comportamentului sau. L-au insprat toți artiștii mari ai vremii, fie că erau cântăreți, fotografi, oameni de film și de teatru. “Pentru mine, pentru că veneam de unde veneam, era o descoperire a Americii, a imaginației, pentru că imaginația mea a început să zboare liber. Pentru că în România eram închistat în anumite rigori ale cenzurii, aici totul era posibil.“

A adus rigoare, disciplină și talent de geniu în teatrul american, atât de libertin. Societatea artistică de la New York i-a dat aripi, i-a permis să creeze așa cum nu putea în România, nici măcar în anii ‘60, când cenzura nu era atât de aprigă, înainte ca Ceaușescu să cunoască celebrele teze din China.

“Faptul că nu ești în niciun fel catalogat, că nu ești pus într-un tipar, nu contează că vii din Europa de Est, că vii din Honolulu sau că vii din Australia, nu are nicio importantă, important este cine ești și ce calitate ai. Ce propui, ce produci, care e valoarea ta umană.“

Criticii de peste Ocean l-au lăudat, iar Trilogia antică s-a jucat ani de zile pe marile scene din America. Andrei Șerban a gustat din plin succesul, însă a rămas un om modest, în toți aceșți ani.

Americanii au aflat că un român rescrie teatrul de avangardă. “S-a spus în New York Times, e chiar uluitor cum un tânăr român, necunoscut, vine la New York, și schimbă starea teatrului de avangardă new-yorkez. Faptul că au spus că sunt român a făcut ca toți cei care veneau la teatru să mă întrebe de România. În clipa în care am început să lucrez și în clipa în care New York Times au venit și mi-au făcut niște elogii, de care eram total surprins că nu mă așteptăm deloc, eram foarte tânăr, nu mă așteptăm la aceste cronici extraordinare, pentru că datorită acestor cronici cariera mea și viața mea s-au schimbat.“

De la piese studențeșți a ajuns să facă, în doar câțiva ani, teatru cu nume mari din actorie - de la Meryl Streep, la Liev Schreiber – staruri de Hollywood care l-au ascultat și i-au urmat viziunea.

“Spre deosebire de alții, a spus că nu sunt suficient de bun. Îmi spunea că sunt un hamburger și ar trebui să devin un fillet mignon, ca să îl citez”, povestește Live Schreiber.

Celebrul actor Tim Robbins, premiat cu Oscar și Emmy, a venit la Bucureşți în 2016, în calitate de regizor de teatru. A venit cu o piesă jucată de actori americani, dar a mers la Teatrul Odeon, pentru a se întâlni cu Andrei Șerban. Megastarul a imortalizat momentul și a pus poză pe rețelele de socializare, mărturisind că datorită lui Șerban s-a apucat și de regie, după ce l-a văzut montand spectacole la New York.

Persona non grata în comunism, a devenit directorul TNB după Revoluție

A lucrat și cu celebrul Placido Domingo, în operă, pentru că a fost invitat să pună în scenă și în acest domeniu. Și a revenit de vreo câteva ori în țară, sperând că liderii comunișți să îi permită să regizeze și la noi. “Mergeam la teatre, am vrut să văd ce fac colegii mei, aș fi vrut să lucrez în România, deși eram persona non grata, deși nu cerusem azil politic niciodată, am ținut cetățenia română tot timpul. Îmi doream să îmi văd colegii și nu puteam să întru în teatru, nu eram lăsat.”

Se întorcea la New York cu gândul de a regiza în România. A spus DA fără nicio ezitare atunci când a fost chemat imediat după Revoluție, să conducă Teatrul Național din Bucureșți. “Am fost să îmi văd un coleg, la Teatrul Național, în anii ‘80, la intrarea artiștilor, și nu am fost lăsat să întru. Și portăreasa, care era o femeie drăguță, mi-a spus ‘Știți, vă știu, dar nu aveți voie, trebuie să așteptați în stradă.’ Culmea e, că în ’90, când am revenit că director la TNB, era acolo aceeași portăreasă și a crezut că o dau afară, că am să mă răzbun. Am zis că nu-i nicio problemă.”

A venit cu sufletul deschis în România, pentru a-și face meseria în rândul unor artișți abia eliberați din era comunistă. Jucau în fața unei societăți amorțite, ce abia începea să simtă gustul democrației. “Când iei o trupa de actori, un colectiv imens cum e cel de la TNB, e ca și cum i-ai duce pe altă planetă. Pentru că, realmente, le-am spus: mergem pe altă planetă. Și facem un altfel de teatru. Și erau speriați, erau curioși, erau dornici, le era frică, dar toate aceste elemente erau foarte bune, pentru că trebuie să le ai toate ca să riști ceva, să atingi imposibilul. În artă e ceea ce e necesar, e o lege, dacă vrei să atingi doar ce e posibil, ce ti-e ție ușor, ești doar un mediocru.”

A mers și la Bucureșți pe rețeta cu care a excelat peste Ocean: a reinterpretat Trilogia greacă, pentru ca și publicul de la noi să se bucure de ea. A adaptat-o la realitățile societății românești de atunci, la anii când Capitala era sub asediul mineriadelor și al frământărilor sociale.

“Ce era formidabil e că în Piață Universității erau minerii, care veniseră chemați de Iliescu, în Teatrul Național noi jucăm femeile troiene, în care grecii asediaza pe troieni. Și grecii asediau publicul însuși. Un fel de asediu al publicului, un atac al publicului, era un asediu bine controlat, nimeni nu era rănit, dar era o oglindă a tot ce se întâmpla afară. Ei bine, această situație în care teatrul oglindește viața, ce spunea Shakespeare, că teatrul oglindește viața. Trilogia greacă avea un impact politic imediat. Pentru mine, această este menirea teatrului“, povestește Andrei Șerban.

A făcut un pas înapoi de la conducerea Teatrului Național în 1993, când viziunea sa începea să deranjeze sistemul. A revenit în America, unde era deja profesor la Academia de Film și Teatru din New York. A scris o serie cărți în America și o biografie la Bucureșți, unde a acceptat să fie regizor la Teatrul Bulandra, în locul în care a mai lucrat și în anii ‘60. Astăzi trăiește și muncește când în marea metropolă americană, când la București. A devenit un echilibrist între două lumi, un soi de nomad cu rădăcini și la la New York și la București.

“Mă întorc în ianuarie, că să pun în această sala Richard al III-ea de Shakespeare, deci voi monta în ianuarie-februarie acest spectacol, și de aceea am venit pentru audiții. Acum mă întorc la New York pentru a pregăti în detaliu spectacolul și revin aici”, explică artistul român.

Nu i-a plăcut școala, iar în copilărie “regiza” păpuși

S-a născut în Bucureșți, într-o familie de intelectuali, în iunie 1943, adică într-o perioada în care țara trecea prin schimbări majore. Nu l-a pasionat școală cât l-au pasionat jocurile din vacanță, pe când deja punea în scenă piese de teatru cu păpuși. “E adevărat că, pentru că erau atât de puține oportunități de a trăi viața din plin și în libertate, m-am îndreptat către imaginație, într-o lume a unei iluzii. Făceam teatru cu păpuși, regizam păpușile, voiam să fiu dirijor, mă uitam în oglindă și dirijam orchestre, crederam că sunt Toscanini.”

Mama sa era profesor de limba și literatură română, având origini grecești din Kefalonia, și venise în Capitală, cu familia, de la Tulcea. Întâmplător sau nu, mai târziu, regizorul Andrei Șerban s-a axat pe Trilogia greacă. A absolvit liceul Iulia Hașdeu, fiind un elev mediocru, la fel ca în gimnaziu. Dar a știut de mic că va face parte din lumea magică a teatrului, de la 6 ani, pe când părinții săi îl duceau prima dată la un spectacol.

“Acea cortină era ceva care despărțea cele două lumi. Întrăm în sală, copil fiind, vedeam cortina roșie jos și mă gândeam, ce o fi de partea cealaltă a cortinei, ce mister se ascunde, ce lume necunoscută mie se ascunde? Și așteptăm cu înfrigurare să se ridice cortina. Gongurile, cele trei gonguri, momentul magic al sălii care se întunecă, și făceam Ah! și acel moment de revelație, al unei alte lumi, m-a convins să asta e menirea mea.”

A fost fascinat de lumea scenei de teatru, de faptul că poate să-i aducă pe oameni în față ei. Îi pare rău că, în ultimii ani, atenția opiniei publice este acaparată, aberant, de o cu totul altă scenă. “Nu e o fază trecătoare, din păcâte actorii politici sunt acum adevărațîi actori care conduc destinele țării și este foarte periculos acest moment. Actorii în comunism aveau mult mai multă autoritate și mai multă recunoaștere decât au astăzi. Și ăsta e un punct destul de vulnerabil, pentru că se și vorbește la televizor de actori, dar actorii politici au devenit actori și ne mint într-un fel foarte respingător.”

“De aceea fac teatru, pentru speranță”

Crede cu tărie că teatrul are menirea să aducă o claritate, o iluminare în tumultul cotidian. Într-un moment în care mediul politic arată indiferență față de artă, Andrei Șerban se încăpățânează să încerce să transforme conștiințe prin piesele sale. “De aceea fac teatru, pentru speranța, dacă fac teatru este pentru că vreau să descopăr ceva pozitiv în viață. Pentru că tot ce e în jurul nostru ne trage spre ceva negativ, spre ura, spre violență, înspre minciună, înspre ipocrizie. Și prin teatru vreau să arat că găsim altceva, care este uman mai inteligent, mai nobil mai adânc și mai adevărat!”

Revine în fața publicului cu piese pe care le-a pus în scenă și în trecut, ori de câte ori simte că un anumit text reflectă ce se întâmplă în țară, dar și pe plan internațional, atunci când o criză economică sau un conflict armat bulversează sufletele oamenilor. Se bucură ca un copil atunci când vede că, pentru o oră sau două, poate desprinde publicul tânăr de lumea gadgeturilor și tehnologiei moderne.

Publicul de la New York e total diferit de cel de la Bucureșți, dar Andrei Șerban a învățat cum să jongleze cu cele două lumi ale spectacolului. A avut mai multe producții nominalizate pe Broadway și a primit câte un premiu Obie și Tony pentru cel mai bun regizor. A fost profesor la universităţi de prestigiu din întrega lume, de la Yale și Harvard, de la Stockholm, Paris și Tokyo. În 2008, a primit Ordinul Steaua României în Grad de Mare Cruce, la Paris, când a mers în capitala Franței, cu spectacolul „Spovedanie la Tanacu”. A dus și la New York același spectacol, cu actori tineri, selectați din toată România.

“Rostul meu, dacă am într-adevăr o funcție ca să fac mai mult în România, ceea ce vreau să fac, este să dau importantă actului artistic. Care trebuie să fie absolut liber și care să atingă sufletul omului într-un fel în care îl face să iasă din teatru cu o prospețime și o dorința de a-și trăi viață într-un mod sănătos, liber, ceea ce politicul nu face. Viziunea asupra vieții trebuie să vină mai mult din artă decât din politică.”

Ține să dea tinerilor actori o șansă și îi pune lângă marii maeștri ai teatrului românesc, pentru a le da modele. Pune des în scenă piese și în țară, nu numai în Capitală, și face din spectacolele lui o permanentă școală, unde “se fură” meserie de la artișți de prima mâna. Nu poate compară generația de acum 40 de ani cu cea de azi din teatrul românesc, dar îl bucură nespus atunci când descoperă, printre artiștii tineri, exemple care înfloresc și prind aripi în distribuțiile sale.

“Eu însumi nu mă simt niciodată împlinit. Pentru că un artist trebuie să fie tot timpul în căutare”

A făcut o viață teatru peste Ocean, dar s-a întors acasă, în România. Simte că și în România muncă din artă va fi respectată, așa cum se întâmplă în Occident, pentru că societatea să prospere. Vede cu ochii minții o Românie în care oamenii se mobilizează, sunt mai puțin dezbinați, mai buni și mai atenți, unii cu alții.

“Îmi place România, îmi plac românii, sunt român, îmi place că sunt un om liber, al planetei Pământ, ceea că nu exclude că mă simt bine când vin în România. E adevărat că legat de momentul Unirii, trebuie să găsim în noi o armonie interioară fiecare dintre noi. Eu cred că ideea de unire vine din unirea omului cu sine însuși, în primul rând, în care să simțim că putem lucra împreună și putem trăi împreună. Vă spun sincer, nu simt deloc acest sentiment în societatea românească, decât atunci când sunt în teatru. Dacă spectacolul e viu, ne atinge pe toți și suntem toți la fel. Respirăm toți, că un organism unic. Și ieșim din sală, simțind umanitatea care ne atinge pe toți.”

Clasic sau neconvențional, de avangardă sau tradiționalist, teatrul nu moare, se tranformă. Nu are vârstă, așa cum pare să nu aibă vârstă nici pofta de creație a lui Andrei Șerban.Un veritabil om al artei, care, prin teatru, dezmorțește minți adormite și atinge suflete. E în pas cu lumea modernă și aduce lumea modernă în piesele sale. Și într-o cultură a mediocrității și consumerismului mondial, el vrea să schimbe mentalități, prin teatru.

“Eu însumi nu mă simt niciodată împlinit. Expresia să fii împlinit înseamnă să fii mulțumit de ține insutiti și, când faci asta, ceva în ține începe să decadă, să moară. Pentru că un artist tot timpul trebuie să fie în căutare. Trebuie mereu să își creeze obstacole, să își depășească obstacolele.”

Indiferent că piesele sale se joacă la Suceava, Iași sau Bucureșți, ori la Paris și New York, a construit, prin teatru, un univers frumos, în care ne atrage pe toți. E un veritabil un român de 100, care, prin tot ce face, inspiră, educa și cultivă artă. Pune o oglindă în față spectatorilor și le arătă că pot fi mai visători, mai luminați și mai liberi.

Articol recomandat de sport.ro

Olăroiu, răsplătit de arabi în mijlocul unui sezon istoric: românul încheie anul cu o veste excelentă